Cu city busul ne dăm, dar unde ne dăm?
Păi să o luăm de la capăt. Capătul acela nici nu se vede, trebuie să-l ghicești, să întrebi, ca într-un final să ajungi la stația de unde se ia city busul - la Unirea, după fântâni, spre Patriarhie sau lângă centrul de analize Synevo, cum vreți să o luați. Cât cauți capătul liniei e tot timpul din lume pentru tăierea rucsacului primit de la prietena ta Violeta: un rucsac cu steluțe. Până la descoperirea tăieturii însă, bucuria călătoriei nu e umbrită nici măcar de căutarea capătului liniei. Totul pare bine - cumperi biletul de 25 de lei de la doamna care se află lângă șofer - nu am înțeles însă care e rostul ei, în afară de a-l ține de vorbă pe șofer. Căci în toată lumea cumperi bilet de la șofer. Lângă doamnă se află trei pachete cu hărți ale Bucureștiului, dar nu știi dacă le vinde sau le oferă turiștilor străini, când își iau bilet sau audioghid. Aha, stai că acesta îi e rostul, pardon, bilete dar și audioghid, am fost răutăcioasă.
Așadar eu și Violeta urcăm la etaj, căci altfel ce rost ar fi avut plimbarea! Putem spune că suntem și norocoase, e vineri și orașul e semi-gol, căci oamenii sunt plecați în vacanța de Sfânta Maria! Norocoase, pentru că nu stăm prin trafic. Așadar ne aflăm lângă turiști români și străini. Etajul e plin, ceea ce e bine. Am încercat să vedem orașul cu ochi străini și să ne bucurăm de ce descoperim. Și am descoperit așa - de la Unirea până la Arcul de Triumf am dat cu ochii de cerșetorii și mizeria din fața magazinului Unirea, la Universitate, în rond, am văzut brâul care înconjura o groapă care ne anunța că acolo va fi statuia nu știu cui, pe Magheru am închis gura să nu ne cadă în ea vreo bucățică de tencuială de pe clădirile lăsate să moară - cu Ciclopul, Patria... Pe Ana Ipătescu însă am pomenit vremurile bune ale caselor de aici, ne-am strâmbat la clădirea albastră, hidoasă și înaltă de la Charles de Gaulle, la Arcul de Triumf am zis că aș vrea să urc și eu în Arc, cândva, precum Violeta, între timp am descoperit că frumosul meu rucsac cu steluțe a fost tăiat cu lama - prima dată când mi se întâmplă, sper că și ultima - și s-a dus dracului bucuria, până la urmă am luat partea bună, că nu au reușit să fure nimic, lasă că îl cos, ceea ce am și făcut zilele următoare. Am impresia că acum am cam amestecat direcțiile, căci am ajuns și la statuia Avatorilor - mulți ani eu am crezut că acolo e un vultur - deci nu mai contați pe mine pentru direcția corectă, nu are prea multă importanță, oricum, cert e că ajungeți prin toate locurile astea, și la Casa Presei care, de la înălțimea busului nici nu mai pare impozantă, de fapt e de-a dreptul umbrită nu de hidoasa lucrare statuară ci de postamentul de neam prost. Când ajungem pe Victoriei iar ne holbăm la cele câteva case impunătoare și coborâm la Muzeul de artă - fostul Palat Regal, ca să ajungem în Centrul Vechi să mâncăm o înghețată și cu gând să urcăm din nou, spre a ne încheia călătoria, căci biletul e valabil 24 de ore, partea bună e că apoi poți să-l și dăruiești cuiva, de vrea cineva să se plimbe cu city busul, cartela nefiind nominală.Și mergem noi așa pe Victoriei și vedem, lângă hotel Continental, un gănguleț dar mai vedem niște oameni hăt, departe, pe gang, urcând niște trepte, măi, să fie, dar e prima dată când îl vedem, eu, cel puțin, dar pare că și Violeta, ia te uită, pare lung, unde Dumnezeului o fi ducând? Și iată-ne traversând strada și intrând pe gang și... uau, nimerim în alt secol, în altă lume. La vreo 10 metri în interiorul gangului se află locuințe, dispuse de o parte și de alta, pe trei etaje, cu intrare prin exterior, pe balcoanele lungi, metalice, pasajul fiind acoperit cu sticlă, totul în structură metalică. În dreapta, la etajul 1, o doamnă își pune rufele la uscat. O salutăm, ne răspunde. E o atmosferă, culmea, liniștită, bănuiești că sunt locuințe aici, totul însă pare părăsit, decăzut, totul e prins în structură metalică ruginită de vreme, geamurile sunt murdare însă nu știi de ce simți un farmec anume, bucuria descoperirii unui loc atemporal în inima unui București zgomotos. Ne fotografiem, mergem apoi până la capătul pasajului care iese pe strada Academiei, o, păi aici ai intrat o dată, la magazinașul din capăt, era nu mai știi ce odată, acolo, ai văzut și câțiva metri din gang dar nu ți-ai imaginat că acesta iese pe altă parte. Ne întoarcem prin pasaj, mai admirăm o dată cele două corpuri dispuse de-o parte și de alta ale pasajului - parcă e un pasaj italian, spune Violeta - și suntem iar în Calea Victoriei.
Ajungem și în Centrul Vechi, mâncăm niște papanași cu gust de gogoși congelate - în capătul Lipscanilor ascultăm un pic de muzică
- Ești român? îl întreabă un tip pe cel ce cânta la chitară și voce.
- Din Republică, vine răspunsul și tânărul ia o gură dintr-o sticlă învelită într-o pungă de hârtie și apoi o reașază pe masa de lângă, acolo unde se aflau și doi hăndrălăi cât ușa.
Ajungem din nou la Palatul Regal, măi să fie, uite, tocmai ce a plecat din stație dar șoferul, om bun, ne deschide ușa la semafor, iar validăm cartelele, iar urcăm - la coborât e mai greu, că sunt abrupte rău scările și răsucite, plus că nu știi de ce să te ții, de fusta pe care ți-o zboară nu știu ce curent sau de bară sau de geantă. Sunt alte scaune, mai gri și mai murdare, nu mai au nici abțibildul cu aplicația pe care o poți descărca pentru tur, aia pe care Violeta a instalat-o în primul bus și care te ducea întâi pe un site al unei firme de turism și până ai fi ajuns la ce-ți trebuia ție- turul - ai fi ajuns la capăt, frate! Ce să mai vezi pe Victoriei, noroc cu Palatul Cecului și clădirile superbe de o parte și de alta, iaca faceți curba și spre Palatul Parlamentului, apare mohorât și imens, o italiancă îi spune alteia, în spatele nostu, că asta a fost casa lui Ceaușescu.
- Și acum ce e, mall?
Nu-i răspunde nimeni, nici măcar noi nu avem chef să ne întoarcem spre ea și să-i confirmăm, să-i zicem:
- Si, senora, e mallul mallului, e circul circului aici.
Coboară doi turiști, e pustiu pe aici, nici nu știm cum ajungem iar la capătul capătului, la Unirea. Fântânile, în dreapta, își văd de jeturile lor, ca și cum am fi în cea mai frumoasă capitală dintre capitale.
Coborâm și noi, dar la Victoriei, spre a lua metroul spre casele noastre. Avem două cartele în plus, până la ora 15, mâine. Cine le vrea? Ăla eu, ăla eu, nimeni, chit că gratis.
PS. Despre pasajul descoperit și care rămâne cel mai frumos moment al călătoriei am găsit următoarele informații incredibile - pasajul englez Vă las pe voi să le citiți, că nu am nici un merit. Vă zic doar că a fost aici și bordel și că Panait Istrati a lucrat ca hamal. Vă îndemn să treceți prin pasaj
când aveți ocazia, căci veți avea senzația că ați ajuns în alt timp. Bine, pentru asta nu-i nevoie să mergeți cu city busul. Trebuie doar să ajungeți pe Calea Victoriei (vizavi de hotel Novotel). Sau pe Strada Academiei (după Facultatea de Arhitectură, cam spre vizavi de hotel Union)
Notă: Nici un fragment, artoicol, fotografie nu pot fi reprodusă fără acordul autoarei.
Adaug fotografii mult mai reușite, realizate de prietena mea Violeta Mihulin.
Comentarii