Mă duc s-o omor pe bunică-ta
Am fost în parc. O jumătate de oră, cu finuțul meu de 4 ani. Finuțul meu era îmbrăcat într-un personaj din Star Wars și era foarte mândru de costum, în ciuda celor 40 de grade de afară.
Când am ajuns în parcul de joacă s-a urcat într-o mașinuță din lemn. Vizavi, o fetiță. Mămica fetiței:
- Ești erou, ai venit să ne salvezi?
Finuțul meu era foarte mândru.
De ei s-a apropiat o fetiță de vreo 4 ani, cu un ursuleț în brațe. Mama primei fetițe:
- Uite, a venit și domnișoara.
- Nu mă cheamă domnișoara, mă cheamă Maria.
Mama zâmbește și zice:
- Nu te cheamă domnișoara, te cheamă Maria. Am înțeles, Maria.
La un moment dat finuțul meu s-a plictisit de mașina din lemn și a pornit-o prin parcul de joacă. L-au înconjurat vreo patru băieței, unul cu un an mai mare , ceilalți la vreo 6, 7, 8 ani. Cel de 8 ani era plin de puști, pistoale, și-i zicea altuia:
- Mă duc s-o omor pe bunică-ta.
Cel mai mic din grup s-a uitat la finuțul meu și i-a pipăit pectoralii costumului.
- Ha, nu sunt mușchi, nu sunt adevărați.
Un altul a zis:
- Sunt ca țâțele, are țâțe. Țâțe, țâțe.
Era foarte încântat de cum suna cuvântul, dovadă că-l și repeta.
Cel mare a zis, iar:
- Mă duc s-o omor pe bunică-ta! și a făcut stânga-mprejur.
Celălalt, mai încet, în urma lui:
- În glumă, da?
Am făcut și noi stâmga-mprejur pe unde am văzut eu cu ochii și am nimerit într-un fel de tobogan pe lângă care se strecurau, prin ochiurile unui fel de garduleț, niște fetițe. Mama uneia îi povestea unei bunici că fetița ei pur și simplu nu vrea să vorbească românește, doar englezește. Nu, nu învață la grădiniță, nici acasă nu vorbește nimeni cu ea, ei nici nu știu engleză, de pe telefon, ba nu, tabletă, își caută singură. Fetița avea vreo 5 ani. Și nu, doar o oră pe zi îi dă tableta, dar domnule, pur și simplu își caută ea singură cuvintele, pronunția, pe youtube. Bunica era cam mirată și tot voia să se lămurească, dar nu era nimic de lămurit. Mai mult de o oră nu o lasă pe tabletă, atât.
Ne-am mai întâlnit o dată cu băiețelul care scanda „Țâțe, țâțe” când ne-am îndreptat spre pălăria-legăn ( unde un băiețel era foarte nemulțumit că nu-și poate întinde picioarele, neavând loc de finuțul meu ) și am luat-o apoi ușor spre casă, întrebându-mă în ce film prost am nimerit, deși știu că trăiesc în România lui 2019, o Românie a violenței și a demenței în care costumele eroilor sunt luate în derâdere.
Când am ajuns în parcul de joacă s-a urcat într-o mașinuță din lemn. Vizavi, o fetiță. Mămica fetiței:
- Ești erou, ai venit să ne salvezi?
Finuțul meu era foarte mândru.
De ei s-a apropiat o fetiță de vreo 4 ani, cu un ursuleț în brațe. Mama primei fetițe:
- Uite, a venit și domnișoara.
- Nu mă cheamă domnișoara, mă cheamă Maria.
Mama zâmbește și zice:
- Nu te cheamă domnișoara, te cheamă Maria. Am înțeles, Maria.
La un moment dat finuțul meu s-a plictisit de mașina din lemn și a pornit-o prin parcul de joacă. L-au înconjurat vreo patru băieței, unul cu un an mai mare , ceilalți la vreo 6, 7, 8 ani. Cel de 8 ani era plin de puști, pistoale, și-i zicea altuia:
- Mă duc s-o omor pe bunică-ta.
Cel mai mic din grup s-a uitat la finuțul meu și i-a pipăit pectoralii costumului.
- Ha, nu sunt mușchi, nu sunt adevărați.
Un altul a zis:
- Sunt ca țâțele, are țâțe. Țâțe, țâțe.
Era foarte încântat de cum suna cuvântul, dovadă că-l și repeta.
Cel mare a zis, iar:
- Mă duc s-o omor pe bunică-ta! și a făcut stânga-mprejur.
Celălalt, mai încet, în urma lui:
- În glumă, da?
Am făcut și noi stâmga-mprejur pe unde am văzut eu cu ochii și am nimerit într-un fel de tobogan pe lângă care se strecurau, prin ochiurile unui fel de garduleț, niște fetițe. Mama uneia îi povestea unei bunici că fetița ei pur și simplu nu vrea să vorbească românește, doar englezește. Nu, nu învață la grădiniță, nici acasă nu vorbește nimeni cu ea, ei nici nu știu engleză, de pe telefon, ba nu, tabletă, își caută singură. Fetița avea vreo 5 ani. Și nu, doar o oră pe zi îi dă tableta, dar domnule, pur și simplu își caută ea singură cuvintele, pronunția, pe youtube. Bunica era cam mirată și tot voia să se lămurească, dar nu era nimic de lămurit. Mai mult de o oră nu o lasă pe tabletă, atât.
Ne-am mai întâlnit o dată cu băiețelul care scanda „Țâțe, țâțe” când ne-am îndreptat spre pălăria-legăn ( unde un băiețel era foarte nemulțumit că nu-și poate întinde picioarele, neavând loc de finuțul meu ) și am luat-o apoi ușor spre casă, întrebându-mă în ce film prost am nimerit, deși știu că trăiesc în România lui 2019, o Românie a violenței și a demenței în care costumele eroilor sunt luate în derâdere.
Comentarii