Cum să n-ai parte de oi
Erau patru, așa, la vreo 12-14 ani. Trecuseră pe lângă noi - râzând, împingându-se - și ajunseseră înaintea noastră la izvorul pe care băbuța știrbă și cam surdă ni-l indicase din confuzie. Noi o întrebasem cum ajungem la râu, ea ne explicase cum ajungem la izvorul cu apă minerală.
- Așa, apoi urci mata vreun kilometru pe drumul ăsta - dar apoi ții drept, nici la stânga nici la dreapta și apoi la un moment dat faci o cotitură la dreapta dar apoi să ai grijă să n-o faci înainte...
Văzându-ne fețele cam nedumerite, băbuța ne-a zis, arătându-ne dealul.
- Apoi aș mere eu cu voi să vă arăt drumul...
Am refuzat cu politețe și ne-am zis că dacă ne-ar fi însoțit înseamna ca nu era chiar așa de greu drumul de urcat. Ei, aș! Ne-a ieșit sufletul.
Am ajuns și noi până la urmă la izvor. Puștii ne ignorau total și vorbeau între ei în timp ce unul își umplea sticlele din plastic cu apă. Lua bățul de care era prinsă o cană din fier, o scufunda în pătratul săpat în stâncă și apoi, cu grijă să nu risipiească vreo picătură turna conținutul în sticle.
- Apoi, măi, mai lasă-i și pe domnii, l-a îndemnat unul.
- Apoi mai am puțin...a zis el, neridicând privirea. Apoi i s-a adresat tot aceluia cu îndemnul - Păi de-aia îți dă numai trei optzeci că nu ai fost și la muls...
M-am băgat și eu în vorbă:
- Mergeți cu oile?
Puștiul nici nu s-a uitat la mine, nici nu s-a oprit. A vorbit ca pentru el:
- Apoi eu nu, numai el. (Adică puștiul care îl îndemnase să ne permită și nouă să luăm apă).
Și în timp ce-și proptea genunchiul în pământ, ca să se ridice, a mai zis:
- Apoi îți trebuie carte ca să nu ajungi la oi...
M-am uitat în urma lor. Râdeau, se împingeau. Apoi am îngenuncheat și eu în fața izvorului dătător de viață, cumva contrariată: Da, îți trebuie carte ca să nu ajungi la ori dar uite că în ziua de azi cartea nu înseamnă și bun simț. Și dintr-odată puștiul care mergea cu oile mi-a fost tare drag. Fiindcă, deși nu avea carte avea acel bun simț ancestral care nu se alterase în vârf de deal de Maramureș.
 |
| Culegând mure. |
Văzându-ne fețele cam nedumerite, băbuța ne-a zis, arătându-ne dealul.
- Apoi aș mere eu cu voi să vă arăt drumul...
Am refuzat cu politețe și ne-am zis că dacă ne-ar fi însoțit înseamna ca nu era chiar așa de greu drumul de urcat. Ei, aș! Ne-a ieșit sufletul.
Am ajuns și noi până la urmă la izvor. Puștii ne ignorau total și vorbeau între ei în timp ce unul își umplea sticlele din plastic cu apă. Lua bățul de care era prinsă o cană din fier, o scufunda în pătratul săpat în stâncă și apoi, cu grijă să nu risipiească vreo picătură turna conținutul în sticle.
- Apoi, măi, mai lasă-i și pe domnii, l-a îndemnat unul.
- Apoi mai am puțin...a zis el, neridicând privirea. Apoi i s-a adresat tot aceluia cu îndemnul - Păi de-aia îți dă numai trei optzeci că nu ai fost și la muls...
M-am băgat și eu în vorbă:
- Mergeți cu oile?
Puștiul nici nu s-a uitat la mine, nici nu s-a oprit. A vorbit ca pentru el:
- Apoi eu nu, numai el. (Adică puștiul care îl îndemnase să ne permită și nouă să luăm apă).
Și în timp ce-și proptea genunchiul în pământ, ca să se ridice, a mai zis:
- Apoi îți trebuie carte ca să nu ajungi la oi...
M-am uitat în urma lor. Râdeau, se împingeau. Apoi am îngenuncheat și eu în fața izvorului dătător de viață, cumva contrariată: Da, îți trebuie carte ca să nu ajungi la ori dar uite că în ziua de azi cartea nu înseamnă și bun simț. Și dintr-odată puștiul care mergea cu oile mi-a fost tare drag. Fiindcă, deși nu avea carte avea acel bun simț ancestral care nu se alterase în vârf de deal de Maramureș.
Comentarii