duminică, august 26, 2012

Eminescu și Tagore, de Amita Bhose


din volumul De la Durga puja la lumea lui Kalidasa, emisiuni radiofonice, Amita Bhose, editura Cununi de stele 2012.

Eminescu și Tagore

În istoria culturii universale rar s-au întâlnit două persoane atât de diferite în viața exterioară și atât de apropiate în trăirea lăuntrică.  Deși au fost contemporani, Mihai Eminescu al României și Rabindranath Tagore al Indiei nu s-au cunoscut niciodată ­ – nici personal, nici prin lecturi.
Înainte de a trece la apropierea spirituală a celor doi poeți universali, semnalăm o coincidență biografică, fapt ce a stat la baza culturii amândurora și care, la rându-i, a determinat destinele culturale ale țărilor lor. Așa cum a formulat profesorul și criticul literar George Munteanu, la 13 ani Eminescu schimbase lumea școlii pentru școala lumii. Tot așa procedase și Tagore și la aceeași vârstă. După ce a schimbat patru școli în șase ani, a refuzat categoric să mai meargă la școală.
Fiul căminarului Eminovici a fost ceva mai silitor, căci a rezistat șapte ani la Rădăuți, fie și de dragul „bătrânului dascăl”.
Intenția tatălui lui Rabi de a-l educa acasă cu ajutorul unui meditator nu avusese nici un succes până când nu s-a găsit un dascăl capabil  să aprecieze talentul elevului. Acesta l-a inițiat pe Rabi în lumea clasicilor indieni și europeni, punându-l să traducă din Kālidāsa și Shakespeare. Meditatorul uitat de istorie a pus temelia culturii universale a celui ce va întemeia cultura nouă a Indiei, reînviind-o, asemenea păsării Phoenix, din propria-i cenușă. Aceasta ne aduce aminte de Iosif Vulcan de la revista Familia care a „creat” numele cel mai de seama, mai liric și mai muzical în cultura română: Eminescu.
Tagore a scris primele versuri la șapte-opt ani, debutând în paginile unei reviste la 13 ani. Eminescu a debutat la 15 ani, dar e cert că începuse să scrie cu mult înainte.
Din septembrie 1878 până în februarie 1880, Rabindranath a stat în Anglia, asistând la unele cursuri la University College din Londra. S-a întors în țară fără nici o diplomă, utilizând popasul în străinătate pentru aprofundarea culturii și artei, mai ales a muzicii europene.
Anii de studii universitare ai lui Eminescu la Viena și apoi la Berlin au fost folosiți în adâncirea, între altele, a culturii vechiului Orient: Egipt, India, China. Studiile în străinătate le-au slujit celor doi să-și lărgească orizonturile prin cunoștințe despre cealaltă latură a culturii indo-europene. De aici înainte, viețile lor exterioare nu mai au nimic în comun.
Întors în țară. Tagore s-a dedicat întru totul creației artistice    poezie, muzică și dramă. Ceva mai târziu, responsabilitatea de a administra moșiile părintești într-o regiune înzestrată cu mare frumusețe naturală i-a priit într-un moment trist din viața personală.
Într-o completă izolare de mediul urban, în corabie pe râul Padma, singurătatea contemplativă i-a oferit ambianța cea mai viabilă pentru evoluarea geniului său poetic. Cu toate că a fost născut și crescut în orașul metropolă Calcutta, pe atunci capitala Indiei, Tagore se simțea mai la el acasă în mijlocul naturii. Reacțiile sale la artificialitatea societății citadine – așa numita elită – au fost la fel de vehemente ca ale lui Eminescu.
Amândoi poeții au recurs la școala lumii , mai ales la natură, poate pentru că de timpuriu au fost conștiență de firea lor sensibilă, de talentul lor poetic prin care se deosebeau de cei de la lumea școlii. Au știut să prețuiască acest har, au avut grijă să-l cultive, au simțit în sinea lor că poet fiind le-a fost hărăzită o altă soartă decât omului obișnuit.
Integrarea în cosmos constituie o latură foarte importantă a creațiilor celor doi poeți; totuși nici unul n-a rămas închistat în aria viziunii cosmice.  Ca adevărați purtători de cuvânt ai omenirii, cei doi au dat glas suferinței umane. În acest sens, pot să mă refer la numeroase articole de presă ale lui Eminescu pe de o parte și prelegerile ținute de Tagore în diverse situații politice, pe de alta. Dar intenționez să mă limitez la creațiile beletristice ale celor doi autori. În ochii lor, cei doi au fost mai întâi de toate poeți. De altfel, proiectate pe ecranul posterității, imaginile lor ca POET ies cel mai strălucite.
Deși inechitatea socială i-a indignat pe cei doi mari gânditori, poetul nu este numai un moralizator. Sensibilitatea artistică refuză monotonia. Astfel, atitudinea mustrătoare față de nedreptatea socială alternează, în cazul lui Eminescu, cu o „nepăsare tristă” pentru soarta omenirii. „Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate./ Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate/ Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.” (Memento mori)
Privind încântat Pământul frumos, plin de iubire și muzică în pofida atâtor suferințe, Tagore nu-și dorește decât flautul ca să cânte din tot sufletul, să creeze o lume de fericire, să inunde mizeria vieții în ambrozia muzicii.
Pornind de la premise opuse, cei doi poeți se întâlnesc la același pisc.
Eminescu a oscilat între două lumi existențiale, una de creator și cealaltă, de om chinuit de problemele cotidianului. Și Tagore a trăit pe două planuri ontice: „Fiecare om are câte două moduri de existență – spune el într-o scrisoare – unul aparține lumii omenești și celălalt, lumii cugetărilor. Multe pagini din biografia vieții mele cugetătoare sunt scrise pe ecranul cerului de deasupra Padmei”.
Atât Eminescu cât și Tagore au viețuit cele două existențe cu maximă conștiinciozitate. Aflăm din biografiile lor că în viața activității extraliterare, amândoi au fost de o corectitudine extraordinară, iar operele lor stau martore ale autoexigenței în „lumea-nchipuirii”.
Iată o mărturie a lui Tagore: „Poezia este singurul adăpost a ceea ce este profund adevărat în viața mea” și paralel, a lui Eminescu: „E menirea-mi adevărul/numa-n inima-mi să-l caut.”

8 iunie 1990

Niciun comentariu: