vineri, august 03, 2012

Mocănița, trenul spre inima românului



Pare un tren fantomă și doar fluturările mâinilor copiilor curioși, din curți, îți confirmă că ești viu, pasager al Mocăniței. Căci de  te-ai lua după privirile absente, plictisite ale muncitorilor forestieri – tineri, cei mai mulți – mai că te-ai pipăi, să-ți confirmi că ești din aceeași lume cu ei și nu dintr-una paralelă. Ei privesc prin tine, și doar capul îndreptat spre Mocăniță pare să indice că văd cele patru vagoane ale locomotivei din 1954, realizată la Reșița. Te simți puțin jenat de confortul tău de turist, asigurat cu 45 de lei, așezat frumos pe banca din lemn lăcuit, cu podeaua curată, cu acoperișul de pe care se mai scurge câte o picătură de apă, urmă a spălării recente. Totul e impecabil în Mocănița turistică. Dar tu știi că nu e așa, că viața reală a munților nu e impecabilă.  că ești doar turist și că viața, de fapt, e cea care se desfășoară în stânga și-n dreapta trenului, pe parcursul celor 21 de kilometri care te vor lăsa, pentru o oră și jumătate, la Paltin, să mănânci la mesele din lemn, să te duci la toaleta din lemn care are și hârtie igienică. Să admiri munții, râul, brazii, să urci 50 de metri, ca să nu ai impresia că nu ai urcat și tu muntele…

Ca turist, totul e impecabil, bravo CFF Vișeu de Sus – au și un site, www.cffviseu.com – de unde afli orele plecarilor, tarife, traseu…

Așadar… Mocănița pleacă la ora 9. O garnitură – de fapt vor fi chiar două, căci sunt mulți turiști -  pornește din gara Vișeu de Sus. Biletele – 45 de lei de persoană (adult) – sunt format vechi, de pe vremea copilăriei mele și vor fi perforate în timpul călătoriei de două ceferiste drăguțe (studente, probabil). Locomotiva cu abur se pregătește de drum – fluierând, chiuind, trimițându-și fumul în aerul dimineții și un miros de rășinoase îți ajunge la nări. Inspiri adânc, dorind să păstrezi mirosul cât mai mult, spre amintire, spre reamintire a copilăriei, când focul trosnea în sobă.
Te așezi în ultimul vagon – descoperit – care va fi primul la întoarcere, și-ți privești vecinii. O doamnă cu mult aur se rujează, pregătindu-se de călătoria în munți, o familie cu doi copii tremură – ”am venit ca la restaurant”, o mamă cu un adolescent care va păstra tot timpul căștile imense la urechi și va butona, cât va avea semnal, telefonul. Turiști străini – cam un sfert din tren. Destui. Un grup de patru tineri gălăgioși, cu berile desfăcute, face planuri de ședere în munți vreo trei zile. Au corturi, vor găti urzici, sunt pregătiți. Râd tare, glumesc tot atât de tare.

Și vei urca spre calm, odată cu Mocănița. Drumul spre munți nu e diferit de alte  trasee, doar modalitatea de a ajunge  e inedită și ca experiență e recomandabilă. Căci muntele te primește, te îmbrățișează și-ți transmite liniștea lui. Nimeni nu mai e furios, nimeni nu mai e încruntat. Încet, frunțile se descrețesc, aparatele de fotografiat țăcăne întruna. Vedeta e locomotiva cu abur și vagonul cu lemne. Face două mici popasuri, spre alimentare cu apă și oamenii coboară pentru câteva minute din vagoane. Parcă ai fi în filmul Trenul vieții. Fiecare cu povestea lui, cu viața lui, dusă de același tren.
 
Pepiniera.
Copilăria nu are peste tot semnal de telefon.
Ecaterina ne întâmpină, în sens invers, așteptând cuminte să-i facem loc.
Treci pe lângă vreo cantoane dărăpănate, pe lângă o pepinieră de brazi și mesteceni, pe lângă un punct de exploatare a lemnului,  peretele muntelui pare că-ți șterge chipul, zărești tufe de zmeură, pe o șină secundară  locomotiva Ecaterina îți arată, fără jenă, motorul, și câțiva muncitori scotocesc în inima ei de parcă ar fi niște felceri – o vei descoperi, mirată, peste câteva ore, urcând cu aceiași muncitori… 
Ați mai văzut camion pe șine?
Un bărbat-cocoș o pune pe nevastă-sa să-l fotografieze încadrat de cele două ceferiste un pic jenate de situație și amuzându-te de orgoliul lui mai să ratezi copilul care-ți face cu mâna dintr-o curte. Una dintre ceferiste te va întreba dacă vorbești românește – desigur, fiindcă ești foarte bronzată. ”Sunt mulți turiști străini care dau din cap și par să înțeleagă ce li se spune”, își motivează ea întrebarea. 
Adevărul e că mulți români dau din cap și par să înțeleagă ce li se spune…
 
Ploile și-au făcut datoria: au măturat pământul din calea oamenilor nechibzuiți care au tăiat pădurea.
Ajungi la Paltin, destinație finală pentru o oră și jumătate. 
Oamenii coboară din tren și se risipesc ca furnicile din mușuroi. După vreo oră deja îi vezi așezați pe bancuțele din lemn, sătui și de mâncare și de munte, așeptând întoarcerea. Cauți să arunci un șervețel dar sacul cu gunoi a dispărut. Îl vei revedea, alături de un altul, așezat pe lemnele din vagonul cu lemne, dus la vale, în civilizație.

Vă încumetați să treceți?




Destinație finală - Paltin











La întoarcere, oamenii moțăie, legănați, sau își cercetează fotografiile din aparatele foto. Tu-ți admiri brățările împletite, verzi. Civilizația e deja aproape, căci telefoanele încep să aibă semnal și-i vezi pe cei mai mulți butonând, căutând să afle de au pierdut vreun apel. Străinii rămân însă la fel de senini și netulburați de tehnică. Domnul care, la urcare, își trecuse brațul peste umărul soției pline  de aur acum butonează pe telefon și-i reproșează nevestei lui ceva. Nervozitatea, graba revin. Căci călătoria s-a terminat. E ora 15 și un pic.
 Mocănița pleacă și mâine. La ora 9.  
Eu vreau să rămân în ea, căci duce spre inima românului. Și rămâneți și voi.


 Notă: Nici o fotografie, articol sau fragment nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.



4 comentarii:

moroşanu spunea...

Minunat reportajul... Eu am avut privilegiul să muncesc pe Valea Vaserului, ştiu pe-acolo, toate s-au cuibărit în fiinţa mea, au un loc special...

Carmen Muşat Coman spunea...

Multumesc, e un loc minunat, oamenii ii dau mai multa frumusete. Si nu, nu e nici o legatura cu Coman. Sau mai stii?

mishu88 spunea...

Superb cum ați povestit, fotografiile sunt excepționale! Îmi doresc și eu foarte mult să ajung aici.

Carmen Muşat Coman spunea...

Multumesc, asa sa fie, sa ajungeti cat de curand!