Fereastra

Ferestrele erau întunecate, pierdute în clădirea înaltă, şi se apropie şi mai mult de parbriz, încercând să le localizeze. Îşi miji ochii, încercând să găsească vreun reper, dar nu se distingea nimic clar. Nu ştia de ce voise să mai privească ferestrele de unde văzuse pentru prima oară cerul, mirând-o cu măreţia lui.

Bineînţeles, atunci era prea mică pentru a gândi astfel, probabil că i se păruse a fi ceva foarte aproape, pufos, şi poate că încercase să-l atingă. Ştia că bunica fusese cea care i-l arătase, tot ea crescând-o până la 14 ani când, într-o zi, aproape pe neaşteptate, a fugit în norul acela pufos, în căutarea unei linişti pe care n-o avusese pe pământ. Liliana se simţise atunci trădată – doar stabilise clar, cu bunica, momentul despărţirii: peste 25 de ani. Aceasta însă se răzvrătise, pentru prima oară în viaţă făcuse altceva decât gândiseră şi porunciseră ceilalţi.

          Zâmbi amintirilor. Da, bunica era singura care o iubise cu adevărat. Părinţii ei, cei care dormeau acum fără  măcar să bănuiască faptul că a doua zi dimineaţă îi vor găsi camera goală, n-o mângâiaseră, n-o îmbrăţişaseră niciodată din tot sufletul. Nu-i simţise aproape, vibrând împreună cu ea. Bunica o veghease în nopţile cu febră, tot ea o condusese la şcoală, în prima zi. Părinţii ei nu aveau timp pentru mofturi dintr-astea, cum le numeau. Erau preocupaţi să facă bani, carieră. După ce bunica a murit, Liliana a preluat, treptat, pe neştiute, rolul acesteia în casă. Avea 14 ani, un examen de dat, la liceu, dar nimeni n-a întrebat-o dacă are ori nu timp să şi înveţe, să facă şi mâncare, curăţenie. Cu masca de fructe pe faţă, mama sa – actriţă pe scenă dar şi în viaţă – îi cerea să meargă în vârful picioarelor prin casă, pentru a nu-i deranja odihna de după-amiază, atât de necesară înaintea unui spectacol. Era tot timpul ocupată, nu avea când să stea de vorbă şi cu fiica sa. Prea multele personaje din teatru invadau apartamentul, şi atunci Liliana se retrăgea în bucătărie, unde putea învăţa. Cât depre tatăl ei, acesta nu era aproape deloc acasă, venind seara târziu şi plecând dimineaţa, devreme. Ca director de spital, era mereu solicitată prezenţa lui acolo. Se ocupa de sănătatea semenilor săi, dar n-a întrebat-o nicicând pe Liliana dacă sufletul ei nu suferă, dacă n-o doare.

Reuşitele ei la liceu, la facultate, mai târziu, au rămas neobservate în familie, fiind umbrite de succesele actriţei şi ale directorului doctor. Liliana a avut câteva tentative de a se apropia de mama sa, de a-i povesti prima sa dragoste, de a-i cere un sfat, dar gestul obosit al mâinii cu degete lungi, îngrijite, o dezarmase de fiecare dată. Doar jurnalul o asculta, fidel, înregistrându-i toate visurile, toate speranţele. Şi-ar fi dorit o mamă căreia să-i poată încredinţa orice secret şi care, mai ales, să-i fie prietenă. Nu se întâmplase aşa. Casa lor parcă era un sanctuar al tăcerii când era vorba despre familie. Nu se discuta nimic, nici despre viitor, nici despre trecut, erau nişte străini, pe care viaţa îi reunise pentru ceva vreme sub acelaşi acoperiş. Speranţa Lilianei era că într-o zi va pleca din acea casă, va avea propria viaţă, propria familie. Va avea copii şi – îşi promitea – va fi cea mai bună prietenă a lor. Numai că anii treceau şi toate iubirile ei se terminau brusc, de parcă ceva le-ar fi rupt în două. Inexplicabil, fără un cuvânt, iubiţii ei dispăreau sau nu-i mai adresau o vorbă, ca şi cum nimic n-ar fi fost înainte între ei. Aşa se întâmplase cu Dragoş, studentul la Drept, cu care fusese prietenă o jumătate de an. Acesta pur şi simplu dispăruse din oraş, fără un semn. Apoi Cătălin, profesorul de sport, care o ceruse în căsătorie: trecuse într-o zi pe lângă ea de parcă nici n-ar fi cunoscut-o. Nu-şi dădea seama unde greşea, cum, ce se întâmpla. Se gândea că poate ea e de vină pentru deznodământul acela ciudat, poate că ea făcuse vreo greşeală de neiertat, dar orice ar fi făcut, tot ar fi meritat o explicaţie, un cuvânt.

Bineînţeles, nu avusese cu cine să discute despre asta în casă. Ai ei erau aceleaşi marionete dintotdeauna, nu se schimbase nimic în comportamentul lor. Iar ea, ca de obicei, trebuia să le facă pe toate, ca o slujnică, bucătăreasă. Poate că asta şi era considerată, i-a zis într-o zi noul prieten, Lucian, coleg de facultate. Liliana a dat repede din cap, respingând ideea, nu, nu era adevărat, părinţii ei erau doar reci, nu erau ipocriţi, nu erau atât de mârşavi. El n-a mai zis nimic, a lăsat-o în pace atunci. Relaţia lor s-a dezvoltat frumos, se iubeau, erau făcuţi unul pentru altul şi, câteva luni mai târziu, au hotărât să se căsătorească. Într-o zi însă Lucian a venit la cursuri cu un chip întunecat, cu o privire încrâncenată. I-a mărturisit totul Lilianei  imediat, cum mama ei, actriţa, îl aşteptase cu o seară în urmă acasă, cerându-i să-i vorbească pentru câteva clipe. Lucruri îngrozitoare rostise atunci despre ea, fiica sa: cum că e labilă psihic, cum că are SIDA şi doar câteva luni o mai despart de moarte. L-a implorat apoi să nu-şi strice viaţa, să se despartă de Liliana, căci oricum legătura lor nu avea nici un viitor. Lucian o ascultase fără o vorbă, o privise tot timpul în ochi, cum juca teatru, cum îşi juca rolul, după care i-a arătat uşa şi i-a zis simplu: „Vă rog să ieşiţi“. Doamna Ichim se enervase atunci şi trecuse la ameninţări, dar el se ridicase brusc de pe scaun, rămânând în faţa ei, şi poate că atunci se speriase de el sau îşi dăduse seama că n-o crede şi plecase. 

 Liliana plânsese atunci, mult, pentru toată viaţa care-i fusese interzisă de mama sa şi, odată ajunsă a acasă, o întrebă dacă e adevărat. Da, era adevărat totul, ea îi îndepărtase şi pe ceilalţi bărbaţi, fiindcă nici unul nu era demn de fiica sa, nici unul nu o merita. Cel care îi era destinat nu apăruse încă, nu încă, era prea devreme, poate mai târziu, după ce ei doi, ea şi taică-său, nu vor mai fi pe lumea aceasta. Plecase trântind uşa, acoperindu-şi urechile, namaivoind să audă. Îl căutase apoi pe Lucian şi-l rugase să vină s-o ia în acea noapte – nu avea totuşi curaj să-i înfrunte, să treacă pe lângă ei şi să-i anunţe că pleacă, deşi aşa ar fi meritat. Le va lăsa un bilet, era suficient pentru viaţa de slugă pe care i-o oferiseră.

Acum, când motorul Daciei torcea în gerul lui ianuarie, Liliana, cu ochii mijiţi, încerca să vadă ferestrele întunecate ale blocului. Nu le distinse, dovadă că acolo nu era nimic, nu mai era nimic, şi o clipă i se păru că o zăreşte pe bunica sa, cu un ghemotoc în braţe, uitându-se spre cer. Dar doar o clipă; după aceea întoarse capul spre Lucian şi-i zâmbi. În viaţa ei se deschideau alte ferestre.