luni, aprilie 21, 2008

Cartea de vizită

Asculta cuvintele celorlalte femei, încercând, după intonaţie, modulaţia vocii, să ghicească adevărul sau minciuna, aşa cum făcea şi în urmă cu 30 de ani, când erau doar nişte adolescente ce-şi făureau multe visuri. Şi atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor unde visurile deveneau realitate, căci tinereţea asta înseamnă, speranţă, încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversaţii, şi ea se străduia să cearnă adevărul de fabulaţie.

Ruşinea era sentimentul care le împingea să inventeze, să-şi prezinte viaţa aşa cum ar fi dorit s-o aibă, nu cum se desfăşura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau doar 17, ceilalţi, până la 26, muriseră sau plecaseră din ţară. Câţiva dintre ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în aceşti ani, pe stradă sau în concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informaţii şi numere de telefon pe care nu le folosiseră niciodată.

Dar destinul celorlalţi rămăsese, totuşi, străin pentru fiecare dintre foştii elevi ai clasei a XII-a B. Ideea reîntâlnirii o avusese şeful clasei, avocat celebru acum, aflat printre puţinii care-şi împlinise visul. El dăduse telefoane, insistase, convinsese, rezervase restaurantul, meritul era al lui pentru prezenţa celor 17. La început stingheri – erau, în fond, nişte străini, 30 de ani însemnau o viaţă în care numele, prezenţa celuilalt coleg nu existase decât, eventual pentru câteva minute – cei 17 au început să se simtă în largul lor după o vreme, amintirile revenind, inevitabil, în discuţie.

Ada îşi asculta fostele colege, povestind, râzând, amintindu-şi. Se apropiau de 50 de ani, unele îşi arătau vârsta, altele, nu, dar toate erau recent coafate, manichiurate. Le privea şi-şi dădea seama imediat care dintre ele erau obişnuitele coaforului, cosmeticii. Colega ei de bancă, de exemplu, avea unghiile lungi, mâinile fine, catifelate, pe când ea avea degetele boante, umflate, zgâriate. Manichiurista se chinuise mult până când reuşise să dea unghiilor o formă, reproşându-i neglijenţa. „ Mâinile sunt cartea de vizită a femeii“, îi spusese aceasta cu oarecare dispreţ. Dispreţ pentru ceea ce însemnau mâinile ei: muncă fizică.

Da, muncise toată viaţa. Cu asta se putea „lăuda“. Visurile ei se ridicaseră la nori atunci, la 18 ani, crezând că vor atinge aripile îngerilor, dar se pierduseră, rătăciseră printre nori până când dispărură, lăsând în urma lor doar nostalgie. Un înger îi apăruse ei pe pământ, când dăduse examen la facultate, sub forma unui bărbat frumos, şi toamna acelui an o găsea căsătorită, însărcinată, din prea multă dragoste şi prea multă ignoranţă. Cinci copii născuse şi crescuse, poate că ar fi fost mai mulţi, dacă n-ar fi existat acea lege care-i permitea să renunţe la sarcină într-un mod onorabil, uman, fără riscuri.

Nu mai avusese timp să se gândească la visurile ei decât rareori, şi şi atunci acestea îi apăreau atât de îndepărtate, străine, încât nu le mai percepea sensul iniţial. Era aşa, ceva tulbure, un regret confuz după ceva ce n-avusese niciodată: serviciu, carieră profesională. Trupul i se deformase după atâtea naşteri, alăptări îndelungate, avorturi, şi uneori şi-l ura, ura trădarea lui. Dar copiii îi alungau întotdeauna gândurile negre, regretele: erau acolo, lângă ea şi soţul ei, frumoşi, sănătoşi, cuminţi, respectuoşi. Îi făcuse mari şi-i trimisese pe toţi la facultate, convinsă fiind că în viitorul generaţiei lor studiile superioare vor avea un rol important.

Le fusese mamă care le veghease nopţile de febră, când erau răciţi, dar şi confidentă a primelor lor iubiri nevinovate… Apoi jucase la nunta primului copil, plânsese pe ascuns, înregistrând trecerea timpului, despărţirea fizică. Venise botezul primului nepot, cu emoţiile inexprimabile… Pe urmă, pensionarea pe caz de boală a soţului, mai mare cu cinci ani decât ea, drumurile la spital, internările, staţiunile balneo-climaterice… Şi între toate acestea, multă muncă fizică, multe griji, mult zbucium.

La asta se gândea când privea mâinile colegelor ei care vorbeau, vorbeau, depănându-şi amintirile pentru a trece apoi, inevitabil, la viaţa de după terminarea liceului. Iată, colega ei de bancă povestea că terminase facultatea de medicină cu 10, era medic la un dispensar dintr-o comună limitrofă oraşului lor, făcând naveta, o navetă care nu-i permisese să aibă timp să se ocupe de familie. O alta, în liceu fiind tare fluşturatică, se căsătorise cu un tip bogat, apoi cu un altul, şi un altul, adunând cam tot atâtea căsătorii câţi copii avusese ea, iar acum se pregătea să plece din ţară, bineînţeles pentru a se mărita.

Vorbeau despre serviciu, carieră, insatisfacţii, şefi, promisiuni de mărire a salariului, de avansare. Erau importante, aveau funcţii importante, inspectoare de minister, funcţionare în administraţia publică, profesoare. Amintiseră de copii, aşa, în treacăt, enumerându-i ca într-un inventar – un soţ care lucrează la…, un băiat student la… Dar tot universul lor se învârtea în jurul serviciului, acolo se întâmplau lucrurile cele mai interesante, din punctul lor de vedere.

Le asculta fără să spună o vorbă, simţindu-le departe, străine, deşi aveau un trecut împreună. Dar acel trecut era foarte departe, pierdut şi el printre nori, acolo unde se rătăciseră mare parte din visurile tuturor. Şi tresări puţin speriată când i se adresă o întrebare: „Tu ce-ai făcut în aceşti ani?“. Ezită o clipă, apoi răspunse simplu, aproape şoptit: „Am trăit“. Atât, după care tăcu. Iar celelalte o priviră o clipă. Mirate, după care îşi reluară discuţia, exact de unde o lăsaseră, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

2 comentarii:

simona spunea...

miscator articol...am doar 6 ani de cand am terminat liceul si deja mi se strange stomacul cand ma gandesc la reintalnirea cu ai mei colegi. E bine totusi ca am pastrat legatura si ne vedem destul de des,dar cine stie cum va fi peste cativa ani si unde ne vor purta valurile vietii. Sper totusi ca voi fi si eu in stare sa pot spune ca "am trait". Adica sa nu ma plafonez la a avea o cariera bine platita si atat.

Carmen Muşat Coman spunea...

Asa sa fie