miercuri, aprilie 02, 2008

Ultima vizită

Erau acolo, la căpătâiul patului, zâmbindu-i, spunându-i că totul va fi bine, era o banală răceală, în câteva zile vecinii o vor vedea iar în curte, trebăluind ca de obicei. Era mulţumită că-i vede pe toţi laolaltă, nici nu-şi mai aducea aminte de când copiii ei nu se mai strânseseră toţi în jurul mesei din camera cea bună şi nu se mai sătura privindu-i. Ce mândră era de ei!

Viaţa ei, privită din acel pat de suferinţă, nu părea a fi excelat în evenimente. Nu ieşise niciodată din sat, mersese la biserică duminica şi de sărbători, se măritase şi născuse doi copii. Aceleaşi lucruri le făcuseră însă toate femeile din sat, de parcă viaţa lor ar fi fost trasă la indigo. O singură dată a ieşit din tiparele trasate de destin, când bărbatul ei, oier de meserie, a fost ucis în munţi.

L-au adus învelit într-o pătură şi Floarea l-a jelit şi l-a îngropat creştineşte, făcându-i pomenile lăsate de Dumnezeu. Femeie simplă, i-a lăsat în plata acestuia pe criminali, fiind sigură că, până la urmă, îşi vor primi pedeapsa pe care oamenii legii nu se osteniseră s-o aplice. Nu avea vreme să umble pe la oraş, pentru aşa ceva, şi nici nu ştia ce ar fi trebuit să facă. Oricum, avea multă treabă, avea de crescut doi băieţi. A vândut oile şi a cumpărat două vaci şi trei purcele, restul banilor fiind puşi la saltea, pentru zile negre. Iar celelalte zile, unele mai cenuşii, alte mai însorite, începeau în zori şi se sfârşeau în noapte. Fiindcă Floarea ştia foarte bine cum e să ţii o gospodărie, cu animale de prăsilă, pe care să le vândă muntenilor care treceau prin sat, de două ori pe an.

Într-una din toamne – trecuseră trei ani de când bărbatul ei se prăpădise – un muntean a cerut-o de nevastă. Simplu, ţărăneşte. La oraş, ar fi trecut drept o afacere. Aici era un fel de târg: el avea trei copii, era văduv, ea avea doi, văduvă şi ea. Două singurătăţi sunt suportate mai uşor în doi, aşa-i spusese munteanul. Îi ceruse timp de gândire până-n primăvară, dar bărbatul nu fusese de acord: până-n primăvară erau multe luni. Dacă o cerea altul până atunci? Râsese atunci, se suprinsese râzând şi se mirase de sunetul aproape străin.

A fost de acord, dar cu o condiţie: el să vină aici, să se mute în satul ei. Peste o săptămână, la poartă trăgea o căruţă plină cu lucruri şi cu trei copii. Al doilea bărbat n-a fost nici mai rău nici mai bun decât primul, doar că acesta era parcă mai aprig la mânie. Când îl dojenea blând, a doua zi după beţie, căci învăţase şi ea că nu are rost să te pui cu omul beat, el recunoştea spăsit că a greşit, dar că trebuie să fie mai aspru, că acum sunt cinci guri de hrănit, trebuie să-i ţină în frâu. Doi ani a trăit alături de el, până când Dumnezeu i l-a luat şi pe acesta, lăsând-o cu cinci copii, dintre care cel mai mare avea 14 ani.

N-a înţeles de ce era nevoie să treacă din nou prin asta, dar nu l-a judecat pe Dumnezeu, şi-a pus broboada neagră pe cap din nou şi a mers mai departe. Avea cinci guri de hrănit, nu avea vreme să se văicărească. Muncea de dimineaţa până noaptea cu o îndârjire mută, gândindu-se numai că trebuie să-i ţină la şcoli pe copiii ei. Nu şi-a permis să zacă nici măcar o zi, ştiind că dacă nu iese cu laptele în drum, dimineaţa, pentru lăptarul care trecea prin sat, nu avea ce să le pună pe masă celor cinci copii ai ei. Şi gândul la copiii ei – căci îi socotea pe toţi ai ei, nu făcea nici o diferenţă între ei – îi dădea putere. Aşa i-a făcut pe toţi mari, i-a ţinut în şcoli, la oraş. A avut noroc că au fost copii deştepţi, au învăţat bine şi au avut burse la facultate. Când unul dintre ei pleca la oraş, la şcoală, i se rupea inima de dor, dar ştia că aşa e cel mai bine pentru ei.

Când a plecat şi mezina, casa i s-a părut dintr-o dată pustie, iar ea nu-şi mai găsea rostul. Ştia însă că trebuie să muncească pentru a le cumpăra haine, pantofi, dar le simţea atât de mult lipsa! Când veneau în vacanţe – din ce în ce mai rar, căci plecau în tabere, în exccursii, cu prietenii - se rotea pe lângă ei, mângâindu-i cu palmele ei bătătorite de muncă, aspre, zgârâindu-le faţa fină, nemaisăturându-se să-i privească. Au urmat apoi evenimentele normale într-o viaţă – căsătoria copiilor, venirea pe lume a nepoţilor. Viaţa copiilor ei a devenit mai plină, astfel, dar ea a început să-şi găsească loc în noua lor viaţă din ce în ce mai puţin. Erau oameni ocupaţi, copiii ei, lucrau şi sâmbetele, aveau familiile lor. Le era greu să vină în singura zi liberă a lor în satul situat departe de oraş. Benzina era scumpă, aveau şi ei datorii, cheltuieli.

I-a înţeles şi i-a ajutat cum a putut: cu un ou proaspăt, pentru nepoţi, cu o bucată de brânză… Dar în ultima vreme ouăle se stricaseră în coş, brânza păstrată cu sfinţenie pentru cei mici se înmuiase în saramura pe care nu mai reuşea s-o pregătească aşa, ca atunci când era în putere… Căci o cam lăsaseră puterile, la cei 74 de ani pe care-i avea. Şi într-o zi, pe când dădea animalelor mâncare, îşi pierdu cunoştinţa. Când se trezi, lângă ea se afla vecina ei, care-i masa încheieturile mâinilor. Nu i se mai întâmplase până acum, era ceva trecător, cine ştie, poate că alunecase. N-o lăsase să se ducă la poliţie, să sune în oraş, la copii. N-avea rost să se îngrijoreze, aveau ei destule pe cap.

Zăcu toată ziua, vegheată de vecină, neştiind că aceasta telefonase totuşi copiilor, chemându-i acasă. În delirul ei, Floarea vorbea cu copiii, îi alinta, îi mângâia. Erau la căpătâiul ei, răspunzându-i, interesându-se de soarta ei, şi era foarte fericită, căci mult timp trecuse de când nu-i mai văzuse pe toţi acasă. N-o zărea pe vecina care, cu colţul basmalei, îşi ştergea lacrimile, căci ar fi întrebat-o de ce nu se bucură o dată cu ea, de ce plânge. Şi cu siguranţă că ar fi certat-o dacă aceasta i-ar fi răspuns că a sunat la copii şi aceştia nu pot veni s-o vadă, au treabă. Cum adică? Nu vedea că sunt alături de ea, că sunt împreună? Ce glumă mai era şi asta?

Chipul copiilor ei fu ultimul lucru pe care-l văzu înainte de a închide ochii pentru totdeauna. În delirul ei însă, nu-şi dădu seama că tot timpul privise fotografia înrămată de pe perete.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

2 comentarii:

Anonim spunea...

of..ce dureros...dar ..

Alex,21

Anonim spunea...

Inca un text plin de tandrete si durere. Inca un text pe care l-am citit cu lacrimi in ochi. E dureros ceea ce este scris dar in acelasi timp este si adevarat. Tot mai mult uiti de cei dragi, pentru ca munca nu-ti mai da pace. Uitam ca viata este scurta, ca maine s-ar putea sa nu mai fie, uitam ca si parintii pot muri. Consideram ca si maine ii putem vedea si atunci nu are rost sa mergem azi, dar uitam ca ei, parintii si-au sacrificat viata ca pentru ei azi era azi cand noi eram bolnavi sau eram suparati. Din pacate in Romania cand copii pleaca departe se intampla tot mai des ca parintii, batrani, sa moara fara cei dragi in preajma. Ce ar fi daca fiecare dintre noi am gandi ca maine putem fi in locul parintilor sa fim uitati de cei dragi si sa murim singuri si uitati de lume? Atunci ne-am face timp sa mergem sa ne vizitam parintii si sa le fim alaturi atunci cand le este cel mai greu.
Cristina