miercuri, aprilie 09, 2008

Pe acelaşi drum

Scaunele incomode le făceau să-şi schimbe poziţia cât mai des, spre a-şi dezmorţi corpul, dar poate că şi o anume emoţie le determina să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul. Fiindcă aşteptau împreună pe holul îngust şi întunecat, aflat la subsolul spitalului şi resimţeau o anumită jenă, izvorâtă din tăcerea în care erau cufundate amândouă.

Nu aveau ce să-şi spună, ce să-şi mai spună. Ajunseseră aici după un lung drum, care nu fusese deloc uşor, nici măcar comun, la un moment dat, cu renunţări de ambele părţi, e adevărat, de altă natură. De cu totul şi cu totul altă natură. Dar pentru amândouă holul acesta îngust, uşa în faţa căreia se aflau şi care avea să se deschidă dintr-o clipă în alta însemna o izbândă. Totuşi, renunţările existaseră şi fiecare le receptase altfel. Fiica, Laura, respinsese, avusese tăria să alunge fantomele care-i dădeau târcoale, dansând ademenitor, iar mama, Diana, lăsase în urmă o carieră promiţătoare. Nu ajunseseră aici de pe o zi pe alta, ci după îndelungi confruntări, fiecare cu sine însăşi şi cu ceilalţi.

Totul începuse în prima zi a anului trei de liceu. La petrecerea dată de un coleg, cineva îi dăduse Laurei o pastilă, îndemnând-o s-o înghită, că-i va produce o stare inimaginabilă de bine. Nu o vrusese, o respinsese, dar toţi participanţii încercaseră s-o convingă s-o ia, recurgând la fel de fel de epitete. Până la urmă, în uralele colegilor, pastila avea să ajungă la destinaţie, stomacul, pentru a-şi risipi substanţele în corpul tânăr.

Era într-adevăr o stare minunată, nemaiîntâlnită, care nu putea fi cuprinsă în cuvinte, trebuia trăită pentru a fi înţeleasă. Poate că totul s-ar fi terminat aici dacă peste câteva zile cineva nu i-ar fi oferit aşa, din simpatie, o altă pastilă. Apoi o alta. Lumea în care intra Laura sub efectul pastilei era într-adevăr minunată, o lume unde nu mai existau temeri, întrebări, nelinişti, unde viitorul nu se mai contura decât într-o nuanţă de roz, şi unde, la drept vorbind, viitorul îşi şi pierdea sensul.

Era frumoasă lumea în care intra, dar când voi să-i deschidă poarta, câteva zile mai târziu, găsi pe ea un lacăt care nu se desfăcu decât contra cost. Scumpă intrare, dar merita. O vreme, banii economisiţi – voia să-şi cumpere calculator – au ajutat-o să capete imediat pastilele care o transportau în altă lume, dar când aceştia se terminară, Laura se trezi în faţa unei probleme. Două, de fapt, căci îşi dădu seama că trebuie să facă rost de bani pentru droguri şi mai realiză că nu se poate lipsi de ele. Şi atunci îşi vându lănţişorul din aur, primit în dar de la mama sa care, la rându-i, îl avea de la a sa mamă.

Minciuna cum că i-a fost smuls de la gât când se întorcea de la liceu ţinuse, aşa că mustrările de conştiinţă au dispărut după câteva ore de la declararea aşa-zisului furt. Alte obiecte însă au luat calea bişniţarilor din cartier, avizi de chilipiruri. Laurei nu-i mai era teamă să mintă, se specializase, inventa minciuni care erau atât de credibile încât, de multe ori, sub efectul pastilelor, chiar şi ea însăşi se întreba dacă relatările sale despre pierderi, furturi, împrumuturi nu se întâmplaseră în realitate.

Aşa credea însă numai ea, fiindcă mama sa, în scurt timp, şi-a dat seama că nu e totul în regulă. Diriginta avea să confirme, da, Laura lipsea foarte mult de la şcoală, iar când venea părea absentă, pentru ca, la un moment dat, să facă o criză de isterie. Ar trebui să fie supravegheată mai îndeaproape, a conchis diriginta, dându-i de înţeles că anturajul Laurei n-ar fi tocmai cel potrivit vârstei şi preocupărilor unei eleve de liceu.

Diana şi-a urmărit atunci fiica. Precum un detectiv, a fost umbra Laurei, în zilele următoare, sperând, până-n ultima clipă, să fie doar o copilărie, un chiul nevinovat, pentru a merge la film sau prin magazine. Drumurile Laurei mergeau însă în altă parte, într-o lume subterană, la un pas de cloacă. Trebuia s-o ajute, să-i fie alături, s-o sprijine. Nu să-i dea sfaturi, nu s-o certe, ci s-o ţină de mână atunci când îi va fi rău din cauza abstinenţei, când se va tăvăli pe jos de durerea care-i va cuprinde trupul, când va încerca să fugă de-acasă pentru a-şi procura drogul. Doar aşa putea s-o ajute, fiindu-i aproape, şi pentru asta avea nevoie de timp. Concediul de odihnă şi mai apoi cele medicale s-au scurs însă fără alt rezultat decât aceeaşi încăpăţânare a Laurei de a nu renunţa la droguri.

Avea nevoie de mai mult timp, de mult mai mult timp. Şi atunci, după o noapte de gândire, Diana se hotărî: avea să renunţe la postul de director adjunct al instituţiei unde lucra de 26 de ani, instituţie care se pregătea s-o promoveze în funcţia de director general, şi avea să-i fie fiicei sale alături, pentru a o ajuta. Căci avea nevoie de timp, pentru a fi împreună, pentru a ajunge pe acelaşi drum.

Timpul pe care nu-l petrecuseră niciodată împreună, Diana fiind prea ocupată pentru a câştiga bani care să le asigure un trai confortabil. Poate că şi de-asta ajunseseră în situaţia asta, pentru că de prea multe ori Diana nu fusese aproape de fiica sa atunci când avusese nevoie de sprijin, de o vorbă bună. Acum însă se afla lângă ea şi tot ce spera Diana era să nu fie prea târziu.

N-a fost deloc uşor pentru nici una dintre ele, mamă şi fiică, să se regăsească pe acelaşi drum. Primul pas însă îl făcuseră prin venirea aici, la Centrul de consiliere a persoanelor dependente de droguri. Nu fusese deloc simplu s-o convingă pe Laura să-l facă, dar acum erau aici, în faţa uşii, şi stăteau stânjenite pe scaunele incomode, cu emoţie şi jenă pentru trecutul lor de care fiecare se simţea vinovată în parte.

Şi, pentru prima oară după mulţi, foarte mulţi ani, simţiră, fiică şi mamă, că s-au regăsit şi că de-acum înainte vor fi pe acelaşi drum.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Un comentariu:

simona spunea...

Super articolul si sincer ma bucur ca in cele din urma se poate vorbi de un happy end. Din pacate nu intotdeauna se intampla asa, pentru ca parintii se panicheaza in fata situatiilor de agest gen, si de cele mai multe ori hotarasc sa intoarca spatele copiilor motivand ca nu ei i-au educat asa.