duminică, aprilie 13, 2008

Îmbrăţişarea

Alergau pe câmpul cu flori şi păreau două păsări cu aripile desfăcute, întorcându-se la cuib. Braţele vânjoase îi prinseră din zborul lor şi-i strânseră la piept cu putere, dar nici unul nu se plânse, nici fata, nici băiatul. Fiindcă iubeau acea îmbrăţişare dureroasă, atât de diferită de cea a mamei lor, care parcă se temea să-i ia în braţe, ca nu cumva să le facă vreun rău.

Nu înţelesese niciodată de ce fusese preferatul lor. Poate fiindcă-l vedeau atât de puţin, doar seara, când se întorcea de la câmp, plin de praf, transpirat, obosit, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Ei îi ieşeau în întâmpinare, fugind pe uliţa principală, şi i se aruncau în braţe, neţinând cont de cămaşa murdară, şi apoi îl încadrau, unul în stânga, altul în dreapta, şi-l aduceau acasă. Aşa spuneau, că-l aduc acasă, de parcă s-ar fi rătăcit şi ar fi avut nevoie de ajutor.

Asistau apoi la spălatul în lighean, în curte, unde tatăl lor, dezbrăcat până la brâu, lua din mâinile fetei săpunul, prefăcându-se de fiecare dată că-l scapă pe jos, gest care-i făcea să râdă, apoi se săpunea bine şi se clătea, pe urmă se ştergea cu prosopul pe care i-l înmâna băiatul, străjer cuminte, precum sora sa. Acesta era ritualul lor din fiece seară, şi ea-l privea de pe ochiul de geam al bucătăriei de vară şi de fiecare dată simţea că-i dă târcoale gelozia.

Alunga gândul repede, dând din mână, de parcă ar fi fost ceva palpabil, şi-şi spunea că e o prostie, era familia ei, cum să fie geloasă pe propriii copii, pe propriul bărbat? Ar fi trebuit să fie fericită, de fapt, da, aşa şi era, era fericită, fiindcă avea o familie frumoasă, avea copii buni, ascultători, care-şi respectau părinţii, un bărbat care o socotea egală cu el, n-o punea să stea în spatele lui la masă, ca alţii, nu ridicase mâna asupra ei niciodată. Şi totuşi, simţea o strângere de inimă ori de câte ori îi vedea pe toţi trei în curte, în jurul ligheanului, râzând şi glumind. Îşi pleca repede privirea şi se închina, spunând „Doamne iartă-mă“, şi apoi încerca să nu-şi mai ridice ochii din oala cu mâncare, în care mesteca mecanic.

Când l-a văzut intrând în curte pe cumnată-său, înnegurat, a ştiut că s-a întâmplat ceva rău cu bărbatul ei. A ţipat scurt, punându-şi mâna la gură şi încremenind sub cuvintele cumnatului ei. Caii se speriaseră, nimeni nu putea spune de ce, şi-l târâseră câţiva kilometri, prins în hăţuri. Când l-au găsit, mai sufla, şi ultimele lui cuvinte au fost: "Maria, copiii".

Maria s-a prăbuşit atunci, şi când şi-a revenit, copiii erau la căptâiul ei. În minte i-au revenit cuvintele, ultimele cuvinte: "Maria, copiii". Nu invers, aceasta fusese ordinea. Asta însemna că gelozia ei nu avea temei, ştiuse asta de la bun început, ştiuse că e o idee absurdă, dar n-o putuse stăpâni, dar iată, acum avea dovada.

Şi din acel moment, a fost sigură că ea i-a atras moartea, prin bănuiala ei, prin neîncredere. Cine ştie, poate că atunci când se închina şi spunea repede „Doamne fereşte!“, poate că încerca să alunge gândul nerostit, că ar vrea ca numai ea să se bucure de atenţia, dragostea lor. Nu gândise nicicând astfel, dar dacă acest gând existase în ea, fără să ştie, dacă atrăsese răul? Da, mai mult ca sigur aşa se întâmplase. Cum altfel? Bărbatul ei era priceput, ştia să stăpânească o pereche de cai, în nici un caz nu şi-ar fi prins piciorul în hăţuri. Aici era mâna diavolului, care-i pusese gândul în aplicare.

N-a avut curaj să spună nimănui ce credea, nici măcar preotului. Secretul acesta însă o măcina, îi mânca sufletul, îi împuţina trupul, astfel că ajunse, în două luni, o stafie. Oamenii o sfătuiau după înţelegere şi puteri, să fie tare, să meargă mai departe, că are doi copii de crescut, nu trebuie să se lase doborâtă de necaz. Aşa e viaţa, cuprinde şi moarte, dar trebuie să continue să trăiască. Maria îi asculta cu buzele încreţite, nu le putea răspunde nimic, dădea doar din cap, după care trecea mai departe, pe drum.

Vinovăţia pentru moartea soţului său o împinse până la a-şi dori moartea, şi începu serios să se gândească la asta. Şi apoi, în noaptea premergătoare marelui gest, hotărât pentru dimineaţă, în grajdul rămas gol - caii îi dăduse celui mai sărman om din sat - visă. Aşa cum fusese în ziua nunţii, chipeş, în haine de sărbătoare, cu pălăria pusă pe-o ureche. Îi zâmbi mult timp, fără să-i spună nimic, după care deschise braţele, aşa cum făcea când îşi vedea copiii alergând spre el, pe câmp, şi-o îmbrăţişă tare, tare. Îi şopti apoi: „Încă nu“, o sărută pe obraz, aşa cum îi plăcea ei, şi dispăru. Se trezi imediat, şi simţi încă strânsoarea braţelor şi urma sărutului pe obraz.

A doua zi dimineaţă, în zori, se furişă în grajdul cailor şi deznodă, de pe bârna de deasupra uşii, funia groasă, după care intră în casă, traversă holul şi se duse în camera copiilor. Îi înveli uşor şi i se păru că aude o voce gravă, atât de cunoscută: „Încă nu“. Zâmbi şi răspunse încet: „Da, încă nu“.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

3 comentarii:

Anonim spunea...

ai un stil inconfundabil la acest gen de povestioare...

Alex,21

Anonim spunea...

traiasca ziua BARBATULUI,acum vor fi egali cu FEMEILE,sotul meu avea o vorba ''noi nu am cerut egalitate cu voi'' asta apropo de cratita si tot '' ce tine '' de fam.etc nici dupa 1990 mare lucru nu sa intimplat si poate vinovate suntem si noi fem. dar si reprez. ''noastre'' in parlament au facut m.m. de o ''gramada''ar fi multe de spus dar .....poate ptr. alte generatii cuv. femeie va insemna si altceva ,merita sa fim opitmiste sa incercam fiecare atit cit putem sa-i educam pe cei mici si mari doar asa mai putem spera
e.zamora

Carmen Muşat Coman spunea...

Draga E. Zamora, iti multumesc si ai dreptate, parte de vinovatie avem si noi sau cea mai mare parte. Pentru ca noi, femeile, ne educam fiii sa devina "barbati adevarati" care nu-si respecta nevestele...
Am totusi o vaga impresie ca doreai sa lasi un comentariu la alt articol....