miercuri, aprilie 16, 2008

Drum între două vieţi

Întotdeauna crezuse că filozofii sunt precum nebunul din proverb: aruncă o piatră în lac şi zece se chinuiesc s-o scoată. Asta pentru că emit nişte teorii total rupte de realitate, dovadă că trăiesc cu capul în nori. Treaba lor, îşi zicea, să-şi ducă viaţa aşa cum doresc, dar de ce lumea ia drept literă de lege toate enunţurile lor ciudate?

Uite, de exemplu, Heraclit. Trecuseră secole bune de când spusese că nu ne scăldăm de două ori în apa unui râu, adică noi, oamenii, nu suntem aceiaşi, ne schimbăm. Cum adică nu sunt aceeaşi de ieri? se revoltase ea. Fiindcă avea aceleaşi sentimente, bine împărţite pe categorii: dragoste, ură, indiferenţă. Mai ales dragostea, i se părea ei, nu are cum să diminueze sau să dispară în timp. Heraclit nu fusese decât un aiurit care visa în timp ce făcea pluta pe râul cu pricina.

Aşa gândise multă vreme, aproape zece ani de la căsătorie. Zece ani, seară de seară îi bătuse inima ca unei adolescente când Mircea se întorcea de la serviciu. În oglinda de pe hol îşi aranja o şuviţă rebelă apoi deschidea uşa, nerăbdătoare să-l întâmpine. După zece ani, îl privea cu aceeaşi intensitate a dragostei ca-n prima zi, îi sorbea vorbele, îi urmărea gesturile, se îngrijora când era bolnav sau întârzia, era la fel de geloasă – nemanifestându-se însă şi neavând motiv; într-un cuvânt, era aceeaşi de la început. Iar sentimentele erau reciproce şi nimic nu umbrea fericirea familiei lor.

Locuiau în centrul Timişoarei, în spatele catedralei, unde părinţii le cedaseră elegantul apartament din vilă, retrăgându-se în garsoniera lui Mircea, el câştiga foarte bine, ca reprezentant zonal al unei firme străine, cei doi copii ai lor, deşi nu le lipsise niciodată nimic, erau bine educaţi. Prieteni nu prea aveau, nu pentru că n-ar fi fost capabili de asemenea sentimente ci pentru că Mircea venea foarte târziu de la serviciu, puţinul timp liber petrecându-l împreună.

Dacă se simţea uneori singură, cât el era plecat? Era un fel de singurătate egoistă - şi-ar fi dorit să dilate orele când erau numai ei doi – dar acceptată în înţeleasă, pentru că Mircea muncea pentru ei, ca lor să le fie bine. Ea, Alina, nu avea nevoie să plece toată ziua pentru un salariu mediu, pe care oricum îl dădeau unei femei, pentru menaj; figura cu cartea de muncă la firma fratelui său, aşa că avea asigurată şi pensia.

Şi cum gândea că numai proştii se plictisesc, nu rostise niciodată propoziţia atât de des auzită din gura altor casnice. Nu citea foarte mult, doar romane de dragoste, unde personajele erau frumoase şi se îndrăgosteau pentru o viaţă. Departe de a le considera siropoase, le găsea foarte reale, şi dovadă era dragostea ei de zece ani, neschimbată. Telenovelele, în schimb, nu-i plăceau, prea des se plângea şi prea mult se suferea până la împlinirea destinului. Timpul ei liber, aşadar, şi-l umplea vizitându-şi părinţii, puţin cam neajutoraţi din cauza vârstei – mama sa refuzase ajutorul plătit al unei femei, declarând că nimeni n-o să-şi amestece mâinile în castronul ei – iar ea recursese la un tertip, le ducea mâncare de acasă, susţinând că era făcută de ea însăşi, o mică minciună dar necesară.

Aşa descoperise răgazul necesar cunoaşterii copilăriei pe care memoria n-o reţinuse din cauza vârstei sau a altor priorităţi. De exemplu, nu-şi mai amintea cum o cunoscuse pe Silvia, prietena ei cea mai bună. Se ştiau de-o viaţă – cei 35 de ani ai lor puteau fi o viaţă, nu? – dar momentul în care se pomeniseră faţă-n faţă lipsea din gândurile sale. Apoi, mai erau multe amintiri legate de fratele său – pe care acum îl compătimea, avea o soţie care-şi neglija copiii, de multe ori îi luase ea de la şcoală sau îi dusese la doctor.

Toţi aceştia formau viaţa ei, trecută şi actuală, viaţa ei fără Mircea, prezent doar în inimă, viaţa ei până la ora nouă seara, când adolescenta din ea îşi aşeza şuviţa rebelă, în faţa uşii, şi-şi punea mâna pe partea stângă a pieptului, încercând să domolească bătăile prea repezi. Era aceeaşi şi râdea de Heraclit, cu ideile lui. Şi viaţa ei avea să se deruleze astfel, cu Mircea pentru care ar fi fost în stare de orice, cu copiii pentru care s-ar fi jertfit, cu părinţii pentru a căror sănătate aprindea lumânări în catedrală, cu prietenele cărora încerca să le fie suport moral, cu fratele căruia încerca să-i salveze căsnicia, pentru cei trei puşti care nu aveau nici o vină pentru lenea celei ce le dăduse viaţă.

Aşa gândea şi în seara aceea de început de primăvară, când Mircea aproape că năvăli în casă, luând-o în braţe şi învârtind-o în holul imens. Bucuria lui, de a fi primit propunerea să se transfere la Bucureşti, ca director general, n-a fost însă împărtăşită decât o clipă, când Sofia a înţeles, o dată euforia trecută, ce însemna această avansare: mutarea lor din Timişoara, despărţirea de părinţi, prietene, frate, amintiri. O altă viaţă fără Mircea, estomparea până la dispariţie a persoanelor, locurilor unde trăise.

Parcă cineva îi punea un văl negru pe ochi, rotind-o până la ameţeală şi apoi scoţându-i-l spre necunoscut, declarându-i că, de atunci înainte, acela era drumul vieţii ei. Un drum unde, în ciuda vălului scos de pe ochi continua să fie întuneric, cu o oază de lumină pâlpâindă în depărtare - cele câteva ore pe care le va petrece împreună cu Mircea şi cu copiii ei. Acesta acceptase deja postul, într-o săptămână urmau să fie deja în Bucureşti – firma se ocupase de tot, cumpărase deja un apartament central şi le înscrisese copiii la cea mai bună şcoală din zonă, ei nu aveau altceva de făcut decât să urce în maşină – mobila îi va urma în tir - şi să plece spre noua viaţă. Noua viaţă? gândi Sofia în timp ce se desprindea blând dar ferm din braţele lui, fără ca acesta măcar să observe că se întâmplase ceva.

Şi atunci, pentru prima oară, îl privi cu alţi ochi: i se părea egoist, aşa cum se plimba prin casă, făcând planuri pentru un drum pe care pornise fără s-o întrebe, şi ceva, ceva se stinse în inima ei, apărând îndoiala. Dacă doar ea-l iubea cu tot sufletul şi-l văzuse aşa cum ar fi dorit să fie în toţi aceşti ani? Întrebarea o chinui câteva zile, şi uneori, răspunsul pe care şi-l dădea aproape că o determina să-l sune la serviciu şi să-i spună că ea nu-l urmează, că rămâne în Timişoara, unde se află cealaltă viaţă a ei, fără de care nu ar mai fi la fel, fără de care nu poate trăi. Peste gânduri însă se suprapuneau imaginile copiilor ei aşteptându-şi tatăl, seara târziu, cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot de pe scară, imaginea ei aranjându-şi în oglindă o şuviţă rebelă şi-şi spunea că trebuie să-l urmeze pe Mircea oriunde, doar ştiuse asta întotdeauna, chiar dacă nu fusese nevoie să aleagă, nici nu putea fi pusă în balanţă dragostea ei cu cealaltă viaţă, formată din părinţi, frate, prietene, amintiri.

Plecară spre Bucureşti într-o sâmbătă frumoasă de început de primăvară, lăsând rapid în urmă tir-ul greoi, cu mobilă din lemn de nuc, şi ea-l privi dispărând după o curbă, şi, o dată cu el, o parte din viaţa ei, fără de care nimic nu va mai fi la fel. Şi-l privi apoi pe el, pe Mircea, conducând cu siguranţa cu care făcea tot, dar inima ei nu mai tresări de dragoste. Fiindcă dragostea ei se schimbase. Şi atunci îşi aminti de Heraclit, filozoful care, făcând pluta pe râu, enunţase un adevăr valabil o veşnicie.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fărăa cordul autoarei.

14 comentarii:

Arthur spunea...

Da, unii împing cariera cu nerusinare înaintea oricărui sentiment; personajul feminin al acestei triste schiţe este foarte întâlnit şi în lumea masculină: nu deageaba se zice că banul este ochiul dracului; ce să-i faci, așa e când te măriți sau însori cu porcul sau scroafa lui Mamoona!

Carmen Muşat Coman spunea...

Da, sunt si personaje masculine. E drept ca mai putine, dar sunt.

Arthur spunea...

Si si mai drept este sa nu judecam la gramada, din cauza unora pentru care cariera este Dumnezeu! :)

Carmen Muşat Coman spunea...

Imi pare rau daca s-a inteles astfel, ca generalizez. E doar o povestire, pornind de la real, sper sa fi placut. Multumesc de mesaje.

Arthur spunea...

Nu la tine m-am referit cand am spus ”sa nu judecam la gramada”! Am avut in vedere o meteahna poporala. Numai bine!

Carmen Muşat Coman spunea...

Aha! Am priceput. Eram un pic descumpanita. Multumesc.
Numai bine si eu!

simona spunea...

imi pare rau, dar cind doua persoane se casatoresc, isi lasa familia in urma. Si fac tot ce e posibil pentru binele copiilor.

pe mine nu ma induioseaza cu nimic.

normal ca el trebuia sa accepte avansarea.

:)

Carmen Muşat Coman spunea...

Eu sunt de acord, dar cand amandoi lasa in urma familia, nu unul isi vede de cariera si e ca la hotel. Iar celalalt? El oricum nici nu se gandea sa nu accepte, dovada ca nici nu a intrebat-o. Lucrurile astea se decid in doi. Iar familia era ce-i mai ramasese ei...

simona spunea...

mda, ce sa spun?! it's a tough world outside. poate am devenit eu prea dura, nu stiu...

Carmen Muşat Coman spunea...

Nu cred ca ai devenit mai dura, e un punct de vedere, e al tau, fiecare vede lucrurile in felul lui. Altfel am fi tare plicticosi si previzibili...Pai nu?

Anonim spunea...

off....though life dupa cum spunea si Simona..
dar daca vrei ca familia ta,cei pe care ii iubesti sa aiba tot ce au nevoie,trebuie sa faci sacrificii..dar apoi o dai in cealalta extrema -adica poate copii nu simt asa mult lipsa ca sunt ocupati cu scoala+teme ,dar sotia se pare ca o simte din plin .
treaba cu munca si departearea de persoana iubita am simti-to pe pielea mea ..and this is just the beginning..

oricum finalul e nice => in stilul caracteristic !

Alex,21

simona spunea...

intersant "articol" si ma cam vad acolo, dar cei drept nu in totalitate. Am de facut aceeasi alegere dar asta ar insemna sa renunt la parintii care sunt la o varsta cand au nevoie de mine. Ce fac? Plec si imi fac un viitor mai bun astfel incat sa nu depind de nimeni, sau raman cu ei si le fac batranetea frumoasa riscand in felul asta sa renunt la "un tren" care nu va mai trece pe langa mine? Grea alegere si sper totusi sa aleg cum e mai bine pentru toti-adica sa impac si capra si varza....

Carmen Muşat Coman spunea...

Cu multi, multi ani in urma - pe vremea lui Ceausescu - o colega de-a mea a cunoscut un student neamt. S-au indragostit, s-au iubit platonic si el a cerut-o de nevasta. Fericita, s-a dus acasa si si-a anuntat parintii. Mama i-a raspuns: Si pe noi cui ne lasi? Era pe vremea lui Ceausescu, repet. Si colega mea n-a plecat. Insa si acum regreta ca n-a facut acest pas - bun sau rau.
Raspunsuri, dupa cum vezi, nu prea sunt. Ci fiecare ar fi bine sa faca dupa cum ii dicteaza sufletul. Acum, daca un parinte ar spune - Cui ne lasi? - ar fi santaj emotional. Pe vremea aceea erau mai multe implicatii, mai mult politice.

Anonim spunea...

de acord cu Carmen.Daca am fi blocati de parinti (casa) cum altfel am putea evolua intr-un loc fara posibiliatatie cateodata..pe unde trenul trece doar foarte rar..poate niciodata!

Alex,21