A fost odată intersecţia Bucur Obor
În intersecţia Bucur Obor, doar fântâna arteziană a mai rămas în picioare, un glob din oţel ai căr
ui stropi de apă au tăcut, simţindu-şi inutilitatea. În jurul lui, totul se schimbă de la o oră la alta şi te întrebi când va dispărea şi el, înghiţit de buldozerele hulpave.
Nimic nu mai e la locul lui în intersecţie, asfaltul pus anul trecut e muşcat pe jumătate şi oamenii se strecoară, posaci sau enervaţi, pe lângă maşinile care claxonează. Cabluri, noroi, gropi, mormane de pământ, buldozere, muncitori ce-şi iau a nu ştiu câta oară dejunul... Vânzătorii ambulanţi şi-au întins tarabele improvizate şi scuipă coji de seminţe. Un puşti mai bronzat fluieră după o puştoaică blondă, de, contrastele se atrag. Sau nu.
Un domn cam de la ţară se învârteşte în loc, debusolat, căutând un punct de reper pe care cel de la capătul telefonului fără fir nu reuşeşte să i-l explice prea bine. Poate că nu mai e acolo, punctul de reper, dar nu se face să intri în vorbă cu necunoscuţi.
În intersecţie, poliţistul răcneşte şi fluieră dar nivelul zgomotului e peste cel admis, aşa că nu-l aude mai nimeni. Nivelul poluării este însă în limite normale, astfel indică panoul din intersecţie, deşi praful ţi se aşază direct în plămâni. În faţa magazinului, coşurile de gunoi se dovedesc a fi neîncăpătoare, probabil că maşinile de gunoi n-au avut pe unde să treacă.
Pe băncile mutate spre inima intersecţiei, oamenii stau înghesuiţi pe jumătatea de trotuar care a mai rămas, primind în faţă gazele de eşapament ale maşinilor oprite la semafor, o jumătate de metru mai încolo. Femei cu cărucioare trec pe fâşia îngustă a străzii, împărţită cu maşinile ce vin dinspre Moşilor, dar nimeni nu se oferă să le ajute să treacă peste hârtoape.
În cele două pasaje, coşurile de gunoi rânjesc goale, din cinci în cinci metri, la rarii trecători. Ce risipă de coşuri, îţi spui. De fapt, nu, căci între două coşuri vezi ambalajul unei ciocolate şi-ţi dai seama că niciodată nu vor fi de ajuns. La capătul pasajului, o domnişoară scapă un pachet de ţigări din buzunar şi-i semnalezi pierderea. „A, nu, nu l-am scăpat, răspunde ea senină. L-am aruncat”.
Simţi dintr-o dată că nu mai ai aer, te jenezi, ce să-i mai spui? şi singurul lucru pe care doreşti să-l faci e să ieşi la suprafaţă, la aer. La suprafaţă, poliţistul zbiară şi fluieră, iar tu te împiedici de bordura înaltă, bordura aceea care a înconjurat toată intersecţia, singurul lucru care e pus cum trebuie, la centimetru, un zid zig-zagat care se iţeşte obraznic din gropi, asfalt muşcat, spaţiu verde distrus.
Din toată intersecţia Bucur Obor se iţeşte acest zid şi ai impresia că vine peste tine, te striveşte, şi mai apuci să vezi globul de apă din mijlocul intersecţiei dispărând, înghiţit de borduri, o dată cu tot ce a fost cândva intersecţia Bucur Obor.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
(Fotografie realizată anul trecut).
ui stropi de apă au tăcut, simţindu-şi inutilitatea. În jurul lui, totul se schimbă de la o oră la alta şi te întrebi când va dispărea şi el, înghiţit de buldozerele hulpave.Nimic nu mai e la locul lui în intersecţie, asfaltul pus anul trecut e muşcat pe jumătate şi oamenii se strecoară, posaci sau enervaţi, pe lângă maşinile care claxonează. Cabluri, noroi, gropi, mormane de pământ, buldozere, muncitori ce-şi iau a nu ştiu câta oară dejunul... Vânzătorii ambulanţi şi-au întins tarabele improvizate şi scuipă coji de seminţe. Un puşti mai bronzat fluieră după o puştoaică blondă, de, contrastele se atrag. Sau nu.
Un domn cam de la ţară se învârteşte în loc, debusolat, căutând un punct de reper pe care cel de la capătul telefonului fără fir nu reuşeşte să i-l explice prea bine. Poate că nu mai e acolo, punctul de reper, dar nu se face să intri în vorbă cu necunoscuţi.
În intersecţie, poliţistul răcneşte şi fluieră dar nivelul zgomotului e peste cel admis, aşa că nu-l aude mai nimeni. Nivelul poluării este însă în limite normale, astfel indică panoul din intersecţie, deşi praful ţi se aşază direct în plămâni. În faţa magazinului, coşurile de gunoi se dovedesc a fi neîncăpătoare, probabil că maşinile de gunoi n-au avut pe unde să treacă.
Pe băncile mutate spre inima intersecţiei, oamenii stau înghesuiţi pe jumătatea de trotuar care a mai rămas, primind în faţă gazele de eşapament ale maşinilor oprite la semafor, o jumătate de metru mai încolo. Femei cu cărucioare trec pe fâşia îngustă a străzii, împărţită cu maşinile ce vin dinspre Moşilor, dar nimeni nu se oferă să le ajute să treacă peste hârtoape.
În cele două pasaje, coşurile de gunoi rânjesc goale, din cinci în cinci metri, la rarii trecători. Ce risipă de coşuri, îţi spui. De fapt, nu, căci între două coşuri vezi ambalajul unei ciocolate şi-ţi dai seama că niciodată nu vor fi de ajuns. La capătul pasajului, o domnişoară scapă un pachet de ţigări din buzunar şi-i semnalezi pierderea. „A, nu, nu l-am scăpat, răspunde ea senină. L-am aruncat”.
Simţi dintr-o dată că nu mai ai aer, te jenezi, ce să-i mai spui? şi singurul lucru pe care doreşti să-l faci e să ieşi la suprafaţă, la aer. La suprafaţă, poliţistul zbiară şi fluieră, iar tu te împiedici de bordura înaltă, bordura aceea care a înconjurat toată intersecţia, singurul lucru care e pus cum trebuie, la centimetru, un zid zig-zagat care se iţeşte obraznic din gropi, asfalt muşcat, spaţiu verde distrus.
Din toată intersecţia Bucur Obor se iţeşte acest zid şi ai impresia că vine peste tine, te striveşte, şi mai apuci să vezi globul de apă din mijlocul intersecţiei dispărând, înghiţit de borduri, o dată cu tot ce a fost cândva intersecţia Bucur Obor.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
(Fotografie realizată anul trecut).
Comentarii