Apa murdară…

Oricât ne-am strădui să ţinem partea femeilor, trebuie să recunoaştem că invidia e un sentiment specific acestora. Au şi bărbaţii partea lor de invidie în suflet, dar numai când e vorba de carieră. Sentiment care-i stimulează însă, intrând în competiţie. N-am văzut însă bărbaţi care să arunce săgeţi de invidie vecinului care şi-a cumpărat o maşină nouă. „Eşti bun de-o bere“, spune vecinul în timp ce dă târcoale autoturismului, interesându-se de capacitatea cilindrică, viteză etc.

Bineînţeles că ar vrea şi el un Mercedes în locul Daciei care tuşeşte la orice hop. Dar n-are posibilităţi. Nici urmă de invidie în glas. Poate ceva regret. Aceeaşi scenă, cu protagonişti femei, se desfăşoară însă altfel. Curiozitatea, bucuria de a trăi alături de celălalt un eveniment se transformă în invidie. „De unde a avut bani?“, „De ce ea şi nu eu?“.

Dacă acest sentiment ar fi păgubos numai pentru cea care-l trăieşte, mărindu-i adrenalina, subiectul ar fi închis. Dar invidioasa îşi ascute ghearele şi atacă, atitudinea neutră ori de simpatie schimbându-se, brusc, într-una ostilă. Dispare orice urmă de colegialitate, de sprijin. Dacă până atunci o apăra în faţa şefului, acum o pârăşte. Dacă-i avea grijă de copil o oră, două, acum e dintr-o dată foarte ocupată.

Multe mizerii naşte invidia. Dar cel mai acut se manifestă când una dintre semene devine şefă. Atunci întrebarea „De ce ea şi nu eu?“ încolţeşte pe loc în mintea celorlalte, rămase subalterne. Pentru că e nevasta lui… sau amanta lui…, toacă ele mărunt pe la colţuri. Şi se unesc, întru detronarea acesteia, punând la cale planuri de subminare. Sunt primele care se dezic de ea.

Fiindcă aşa e invidia. Un sentiment mărunt, care se manifestă pe la colţuri, precum, la o inundaţie în bloc, apa care se infiltrează în structura de beton, colectând praful întâlnit în drum şi răbufnind prin punctele slabe.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.