Azi viitorul a venit spre mine

„Stau lângă o școală primară. 

Și-n fiecare zi la amiază văd ieșind copiii.

E ca și când aș vedea venind spre mine viitorul”.

 

Eu nu stau lângă o școală primară însă azi am fost într-o școală primară și am văzut viitorul. Am fost cu Eminescu, Eminescu copilul, Eminescu studentul. La clasa a VII-a. O doamnă profesoară de limba și literatura română și-a dat planificările peste cap pentru ca elevii săi să-l cunoască pe geniul, Luceafărul, marele Eminescu din vremea când nu era geniul, Luceafărul, marele. Ora aceea de română eu i-am mâncat-o cu povești și știu că va fi recuperată, va fi nevoie să fie recuperată, de aceea sunt recunoscătoare pentru că mi-a oferit ocazia de a le spune povești celor 30 de elevi prezenți în clasă plus altora 5 care făceau cursuri online. 

De ajuns am ajuns mai devreme - doamna care plimba cățelul și care locuia în zonă de trei ani nu știa unde e școala, un adolescent însă care și el plimba cățelul m-a îndrumat imediat. M-am așezat pe banca din fața intrării în școală și am privit în jurul meu. Un spațiu verde amenajat lângă clădire, iată, mi-am zis, e bine, un havuz la vreo 5 metri  de mine, și-n timp ce mă gândesc cum să le vorbesc copiilor ca să nu-i adorm, în timp ce întrebări mă bântuie - oare după câte minute o să-i pierd, oare când își vor scoate telefoanele și vor butona, semn nu că nu-i intresează ci că bat câmpii - am eu un simț al ridicolului exagerat - văd apropiindu-se de apă o pisică alb cu negru, cu cap lung, grecesc. Primul contact cu apa rece ca gheața a făcut-o să se retragă repede, dar apoi s-a reapropiat de apă și a început să o bea cu hotărâre și cu tot timpul lumii. Și mi-am zis că asta e imaginea cunoașterii - la primul contact te retragi, speriat, nu e deloc ușor, confortabil, dar apoi te apropii și începi să bei, pentru că apa e viață. Efortul, căutarea înseamnă cunoaștere. Mi-am zis în sinea mea că e o filozofie cam ieftină dar de, asta aveam la îndemână, eu nu sunt o complicată.

Doamna profesoară de română care m-a întâmpinat a avut un moment de mirare - cred că se aștepta să fiu mai tânără, dar recunosc că și eu l-am avut, mă așteptam să fie mai în vârstă, deși după atitudinea deschisă clar nu prea avea cum să fie altfel, poate după tonul hotărât de la telefon, acela cred că m-a indus în eroare.  Tânără, frumoasă, blândă, delicată. Zâmbitoare. Prevenitoare în clasă, încurajatoare cu elevii, după cum aveam să observ, dar acum încă suntem pe hol, nu am ajuns încă la oră. Mă previne că sunt cam zburdalnici elevii, chiar dacă au fost ei instruiți să fie cuminți. Nu mă mir, pentru că așa e pretutindeni, așa e și acasă - când ai oaspeți mai dai niște indicații copiilor tăi să aibă grijă cum se poartă. 

Dăm nas în nas cu elevii cu pricina, pe hol, un adolescent ducând ca pe un trofeu o mătură și un făraș. Da, tocmai ce măturaseră. M-au cucerit. Am intrat în sală pe un fond de gălăgie murmurândă, doamna dirigintă punând la punct ceva cu ei legat de altceva, nu de așa-zisa oră ce urma să fie. Doamna profesoară de română pregătește tehnic ora - laptopul, cu transmisia, să zic că parcă era și un trepied pe acolo, cred că la un moment dat am și călcat pe unul dintre picioarele lui, și ia loc într-o bancă în timp ce eu nu mă așez pe scaunul de la catedră, că doar n-am venit să stau pe un scaun. Când i-am salutat a doua oară și s-au ridicat toți în picioare m-au cucerit a doua oară și apoi totul a fost ca și cum i-aș fi știut de mult.

 

Poveștile au pornit de la Amintiri despre Eminescu ale lui Teodor V. Ștefanelli. I-am rugat să închidă ochii și să-și imagineze că în bancă, lângă ei, este un copil de vreo 9-10 ani „mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari dar vii”. Colegul lor de bancă este Eminescu. Apoi nu am povestit eu, a povestit Teodor V. Ștefanelli. Covrigii din buzunare, jocul de fotbal, cartea pierdută de la bibliotecă - Da, și eu am împrumutat odată o carte de la bibliotecă și nu o mai găseam... și eleva își spune și ea povestea, ajutându-mă astfel să redau spaima lui Eminescu de a nu mai putea împrumuta cărți dacă nu o înapoiază pe cea rătăcită. Lada cu manifeste....

- Vă rog să mă scuzați, dar ce este acela un manifest?

Curiozitate sinceră, politicoasă. Doamne, ce tineri sunt!

Și-n mintea mea aceeași și aceeași idee - Mai taci și lasă-i pe ei să vorbească, nu vorbi numai tu, numai tu. 

Și mâinile lor pe sus, și întrebările lor - Dar de ce a scris atât de mult despre dragoste și natură? Și eu ce răspuns să le dau, le răspund cu rândurile lui Tagore, dar de ce apar atât de des lacul și luna și am răspuns că și Coșbuc s-a întrebat același lucru; și Glossa e poezia mea preferată, iar o elevă a deschis imediat cartea de poezii și a început  s-o caute, și am făcut un joc cu trei strofe din trei poeți fără să le spun autorii, și și-au justificat preferințele, și asta mi-a plăcut mult la ei, că nu au fost momente de tăcere, erau mereu cu mâinile pe sus, întrebau, răspundeu, își răspundeau. Gândeau. Le-am zis și de trecutul și viitorul din sufletul meu precum pădurea într-un sâmbure de ghindă, și că fără să ne apreciem valorile nu mai avem trecut deci nici viitor, din când în când doamna profesoară intervenea, sprijinindu-și elevii, ghidându-i spre propriul lor gând, le-am zis și de Eminescu revizor, și de Eminescu patriot, și de Aron Pumnul pe care-l conducea Eminescu cu trăsura acasă când acesta era nevoit să plece de la școală din cauza bolii, le-am zis ce nici nu gândeam să le zic, le-oi fi zis și multe bălării, dar mi-au plăcut la nebunie copiii aceștia. Și au mai fost întrebări ca niște mingi de ping pong, și întrebarea întrebării s-a format singură, dovadă că acești copii gândesc așa cum dorea și Eminescu, cu mintea lor:

- Dar dacă ziceți că Eminescu nici la liceu nu poate fi înțeles, atunci cum de e recunoscut ca geniu?

Întrebarea asta - spusă cu politețe, să nu credeți că era în bășcălie, chiar era o întrebare la care aștepta un răspuns - e de 100 de puncte. Răspunsul ei a venit și cu un îndemn, de a respecta valorile adevărate, chiar dacă nu le înțelegem acum, să vorbim despre ele, să nu le uităm, căci nu vom avea viitor, nu vom avea pădure. (Că tot îmi place mie mult imaginea pădurii dintr-un sâmbure de ghindă) 

Și le-am povestit un pic despre Didi, care și-a dedicat jumătate din viață lui Eminescu - „Deci dacă o indiancă și-a dedicat jumătate din viață lui Eminescu  înseamnă că e ceva de capul lui, nu?”

 

Când a sunat clopoțelul, am avut senzația că abia  trecuseră câteva minute. Și dacă v-am redat aici un pic din ora noastră de povești, e pentru că a fost luminoasă și pentru că iată, sunt profesori care deși ar fi putut foarte bine să spună ei înșiși acele povești despre marii oameni, câteodată mai invită pe cineva care are nevoie să vadă viitorul într-o școală, pentru a avea forță să meargă mai departe.

 

Și cumva viitorul a venit la mine, urându-mi primăvară frumoasă prin glasurile lor și cumva răspunsul pe care-l căuta una dintre eleve și l-a dat singură. Și-a spus numele, povestindu-mi ceva după încheierea orei și am întrebat-o dacă are legătură cu Tudor Vornicu: 

- Nu-mi vine să cred că știe cineva cine este Tudor Vornicu!

Mirarea ei s-a oglindit în a mea, cum adică să nu știe?

- Ei, iată, am zis eu,  avem răspunsul: ca oamenii să știe cine e Eminescu, cine e Tudor Vornicu, cei ce-i știu trebuie să vorbească despre ei, să-i facă altora cunoscuți. Să-i respectăm, să nu-i lăsăm în uitare.

 

Azi am băut apă cu toții. Împreună. Cu apa pe care am băut-o azi, eu pot merge mai departe, căci ghinda nu este găunoasă. Are sâmbure și din ea crește pădurea.

Mulțumesc.