Data viitoare

 

Sunt singura care urcă din gară în trenul ce vine de la Brașov. Te-ai întreba cine vine de la Brașov spre București într-o vineri? Doi indieni cu gemantane imense, un tip cu o geacă neagră lângă care se așază, pe parcurs, un tip și o tipă care a făcut trei doze. Că se duce la fiica-sa. Mă uit peste spătar. O tipă la vreo 50 și un pic, fără mască, vorbind foarte aproape de cel în geacă neagră. Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care-ți suflă în față sau te prind de braț , familiar, în timp ce-ți vorbesc. Acum cu atât mai mult. Nașul mă întreabă dacă nu am mărunt. Nu am. Măzgălește o bucată de hârtie și zice, căutându-se în buzunarul interior al hainei:

- Să vă dau rest 50 de bani.

Zic, jenată, că e în regulă, lăsați....

El zâmbește și spune:

- Vă rămân dator. Data viitoare vă rog să mă atenționați.

Zâmbesc. Desigur...

Un cuplu de englezi în vârstă, colorat îmbrăcat, e pregătit de coborâre. Noi, românii, suntem mai toți în culori închise care țin la tăvăleală. Eu am o geacă albă murdară deja la manșete, deși e a treia oară când o port. Mi-a povestit cineva că în Anglia a purtat aceeași pereche de pantofi o săptămână și nu s-a așezat un fir de praf pe ei.

În Gara de Nord e multă lume. În fața mea merge, pe peron, o tipă cu o pană neagră înfiptă-n căciulă.

Pe peronul metroului privesc ecranul televizorului: o imagine cu un bloc din care ies flăcări. Sub ea scrie: O gară plină cu civili a fost bombardată.

Intru în metrou cu imaginea pe retină dar mai ales cu mesajul în suflet: O gară plină cu civili a fost bombardată. Dintr-odată îmi dau seama de grozăvia războiului. În metrou aud vocea Soșoacăi, lătrătoare, privesc în jur și văd o tipă cufundată în ecranul din care urlă chipul rotund al Șoșoacăi. De la Victoriei urcă un cuplu cu un copil în cărucior, copilul are sindrom Down, are o căciulă gri pe cap, mama ține în mână un borcan cu hrană pentru bebeluși și în cealaltă o linguriță, trece lingurița în mâna cu borcanul și butonează telefonul, zice că închide internetul, activează însă ceva, zăresc cu coada ochiului un desen animat, bărbatul ei strecoară telefonul în copertina căruciorului, copilul primește lingurița cu mâncare, aud cum se lovește lingurița de peretele borcănașului de sticlă, fetița protestează când mâncarea întârzie, își privește mama cu reproș, parcă, își duce boxa luminoasă la ureche și mestecă în timp ce din boxă se  aude un cântec pentru copii.

Cobor pe muzica acestui cântec pentru copii, împreună cu mulți oameni îmbrăcați în culori închise, oameni care tocmai ce și-au închis telefoanele pe care le butonau în metrou.

O gară plină cu civili a fost bombardată.

 Și eu duc acasă, în buzunarul genții, o viorea din grădina mamei. Data viitoare să nu uit să-i amintesc nașului că-mi este dator. Data viitoare. Data viitoare? Da, eu cred într-o dată viitoare.