Un câine plouat

 O povestire  - Un câine plouat - din best sellerul de la Săpoca.

Un câine plouat

 

Udă până la piele, se uita la dârele de apă care se scurgeau din ea. Da, era corect, apa se prelingea din trupu-i pe peronul stației de metrou. De parcă ar fi fost scufundată în apă, cu tot cu haine și cineva ar luat-o cu o macara și ar fi depus-o pe peron. Dacă-i era frig? Nu, deloc. Ba chiar zâmbise pe sub mască atunci când o pornise spre stația de metrou, într-un moment de respiro al norilor. Nu ținuse mult pauza cerului, câteva secunde, cât să o înșele sau cât să prindă din nou puteri norii. Ca și oamenii. Când ți-e lumea mai dragă, când ești mai descoperit, cu garda jos, mai cu încrederea toată în buzunarul lor pac, vin și-ți trag una. Așa și ea acum, într-o clipă de încredere părăsise locul ferit de sub streșina librăriei și câteva secunde mai târziu ploaia revenise cu și mai multă forță. Cale de-ntors nu era – tot ca în viață  – , așa că o luase la fugă spre stație. Nici nu era departe, la 100 de metri, destul cât să o ude până la piele. Nu era o ploaie rece, nu semăna însă nici cu ploile copilăriei ei, nu semăna cu nimic din ce trăise ea până atunci pentru că... pentru că era prima ploaie cu mască. Măștile pandemiei. Ar fi putut vedea în această ploaie venită din senin un simbol – al purificării – dar societatea părea că e așa într-o mare groapă de gunoi că poate doar potopul lui Noe ar mai fi purificat ceva din ea. Așa că luase ploaia exact ceea ce era – o rupere de nori. Ciudat însă, ploaia asta tot avea ceva vesel în ea. Faptul că se pornise nu neapărat din senin – fusese anunțată și chiar și soțul ei o sfătuise să-și ia umbrela, iar ea exact de-asta nu o luase, pentru că se săturase de sfaturile lui, cicăleala lui, numai asta auzea – De ce ai pus asta acolo? Trebuia să zici așa, Ar fi fost bine să fi făcut așa... 

-         Nu, nu trebuie nimic, așa-i venea mereu să-i răspundă. Să-i urle, ca să o audă. 

 Chiar așa era. Nu trebuia nimic. Trebuie e un cuvânt care te îndepărtează, care te înțepenește imediat ce-l auzi. Și-ți vine să te pui de-a curmezișul, să faci exact invers tocmai pentru că l-ai auzit, ți-a fost rostit. Trebuie, trebuie, trebuie. Toată viața asta auzise.

          Așa că acum se opri în mijlocul trotuarului, își îndepărtă brațele și-și ridică privirea spre cer. Picăturile de ploaie o orbeau, cădeau șuvoi pe chipu-i, nu vedea nimic decât o perdea de apă, masca ei cu steluțe i se lipse de gură, dar avea un sentiment de libertate, de bucurie. Îi veni să chiuie. Se simțea precum fetița aceea asiatică, fetița aceea de vreo 2 ani care descoperise pentru prima dată ploaia. Bine, știa că exagerează, copilăria era departe, nu avea să retrăiască niciodată la aceeași intensitate vreo emoție de-atunci, nu avea cum să aibă bucuria unei fetițe de 2 ani, prea multe umbre se cuibăriseră în sufletu-i însă, însă era bucuroasă acum, nu conta intensitatea sentimentului. 

Când intră la metrou era udă precum un câine plouat, ha, ce expresie ciudată și chiar nedreaptă pentru specia canină. Își trecu mâna prin păr – îl avea tuns scurt, scurt – și se scutură. Picăturile se împrăștiară care-ncotro, iată, avea acum propria ploaie. Nu, nu era nimeni pe peron care să fie deranjat de gestu-i, erau doar câțiva călători, și aceia cu capul în telefoane.        

 „Sunt exact ca un câine plouat, mă scutur ca un câine plouat”, își zise ea în sinea-i și zâmbi. Dacă era ceva ce masca nu luase, apoi nu luase zâmbetul, pentru că atunci când omul zâmbea zâmbeau și ochii. Privirea-i  întâlni privirea amuzată a doamnei din fața ei, aflată la vreo 4 metri. Bineînțeles că avea de ce să se amuze, doar era ca un câine plouat! Cu siguranță că oferea o imagine caraghioasă, cu hainele lipite de corp, cu apa șiroaie, cu părul zburlit după .... Îi zâmbi de sub mască iar doamna-i întoarse zâmbetul. Ochii lor râdeau, două perechi de ochi. Cine a zis că nu există viață în pandemie, că vor muri emoțiile? Ele erau dovada că nu se întâmplase astfel. Adevărat, viața căpătase nuanțe mai gri, toate o cam luaseră în jos – economie, relațiile interumane – , mulți oameni o cam luaseră razna, hai, nu chiar razna dar căzuseră în depresie, erau debusolați, singuri, însingurați... Cabinele de psihologie fuseseră asaltate, trecuseră în mediul virtual și înfloriseră. Prietenii din copilărie fuseseră înlocuiți de psihoterapeut. Oamenii erau singuri, nu aveau cu cine să vorbească, nu aveau prieteni – decât de competiție, eu mi-am luat mașină mai scumpă, casă mai mare ca a ta, am fost în locuri mai exotice decât ai fost tu, copiii mei sunt la grădinițe mai scumpe decât ale tale. Bineînțeles, nimeni nu spunea așa ceva unui „prieten”. Nu direct. Dar când „prietenul” îți povestește ce și-a mai cumpărat, unde a mai fost, ce job – da, nu serviciu – vânează acum, mult mai bine plătit, cum să vii tu și să-i povestești că al tău copil – ăla perfectul – se dă cu fundul de pământ în magazin, că vrea ciocolată? Și că nu știi ce să faci cu el, cum să o scoți la capăt? Cum să-i ceri tu un sfat „prietenului” tău care tocmai ce ți-a băgat bățul prin gard și te-a zgândărit, te-a montat de vreo săptămână gândul te roade până-n rărunchi, adică de ce mama mă-sii stai tu într-un apartament și el într-o vilă, adică tu ce ai, de fapt ce-ți lipsește, ambiția? N-ai destulă ambiție? Tu ești mai prost sau ce? Nu, tu ești cel mai tare. Ești cel mai tare, tragi cel mai tare, copilul tău se dă în continuare cu fundul de pământ iar tu te duci la psiholog, cel mai tare psiholog, care te va întreba ce ai face tu în situația în care s-ar da copilul tău cu fundul de pământ.        Bine, avea ea ce avea cu psihologii. Lucrase la o revistă de psihologie cu mulți ani în urmă. Din toată lista aia lungă de psihologi cu care interacționase pentru articole, vreo doi îi deveniseră amici, pe aceia îi și considera cu toate țiglele pe casă. Mai știa vreo doi tot cam așa, cu țiglele pe casă, unul dintre ei era soția unui interpret, un amic și el. În rest, brrr, nu s-ar fi dat pe mâna lor. Mai bine asculta muzică. Terapie adevărată. Și gratis.        

 Își dădu seama că se scuturase și de-adevăratelea când văzu iar privirea amuzată a doamnei de pe peron. Acum era într-un colț al vagonului, tot în fața ei și se uita la ea. Trebuie – ptiu! – nu trebuie, uite că folosea și ea cuvintele astea nepotrivite, înseamnă că era caraghioasă tare dacă doamna nu o slăbea din ochi. Numai că ei nu-i păsa, de fapt nu-i mai păsa de râdea cineva de ea ori nu. Toată viața se comportase ca la carte – să stai așa, să nu zici aia, să nu te porți așa... Să-i pui pe ceilalți înaintea ta – părinții, copiii, bărbatul – lor să le fie bine că și ție îți va fi. Ha. Ce glumă proastă. Viața ei era goală precum locul ăla rămas liber de sub streașină. Nimeni nu venea să-i ia locul acolo. Sub streașină. Toți mergeau într-o direcție, aveau un scop. Al lor, nu al altora. Scopul ei fusese mereu scopul celorlalți. Și se pomenise sub o streașină, precum un cuib gol de rândunică. Poate că de-asta o luase prin ploaie acum, așa, brusc, la 55 de ani. Toată viața ei rămăsese sub o streașină, un cuib gol. Simțea acum că până și ochii-i strălucesc, nu numai sufletul. Parcă se schimbase ceva în ea de când cu ploaia asta. Era mai dreaptă, parcă, pe sub mască i se ridicaseră și colțurile gurii, râdea cu ochii. Parcă era alta. Privea oamenii și le susținea privirea.         Coborî la Victoriei. Tot acolo coborî și doamna de pe peron. Venise lângă ea și-i zâmbise, ea-i întorsese zâmbetul – iată ce simplu e, își spuse! – și-i făcuse loc să iasă prima.  Doamna o depăși apoi, dar după câțiva metri se opri și se întoarse spre ea:

-         Mă scuzați, dar nu pot trece mai departe fără să vă salut.

    Făcu ochii mari. Se cunoșteau? Încercă să vadă în ochii din fața ei o amintire, să recompună un chip măcar, numele știa de pe acum că orice ar face nu și-l va aminti, nu dacă s-au văzut doar de vreo trei ori. Nu avea memoria numelor, a chipurilor da, deși în ultima vreme memoria îi cam făcea feste. Trăsăturile doamnei – prietenoase – nu-i spuneau nimic. Nu o văzuse în viața ei. Întrebă:

-         Ne cunoaștem?

Doamna din fața ei se blocă o secundă. Apoi scutură din cap, ca și cum

nu era posibil așa ceva. Se bâlbâi, dându-se un pas în spate.

-         Mă scuzați, cred că v-am confundat....

Era rândul ei să o privească drept în ochi, să-i caute privirea, de fapt:

-         Dacă tot m-ați confundat măcar îmi puteți spune cu cine, ca să-mi dau

seama de ne știm ori nu?

-         Am crezut că sunteți Oana Pellea, zise doamna cu năduf, un năduf pe

propria persoană, că se putuse înșela într-un asemenea hal.

Și se îndepărtă repede, fără să-i mai adreseze vreun alt cuvânt, vreo

privire, așa cum te îndepărtezi de un câine plouat, ca nu cumva să-l apuce scuturatul și din blana lui udă să ajungă câteva picături pe hainele-ți curate.

Iar ea rămase pe peron, încremenită, privind silueta aceea care se

îndepărta, și simți cum i se lasă colțurile gurii în jos, cum se stinge lumina privirii, cum umerii i se apleacă iarăși spre obișnuința neînsemnării.