Fugara

Întrebarea fusese pusă cu o amabilitate profesională, nu se ghicea nici urmă de afecţiune, simpatie în glasul femeii plinuţe, cu ochelari cu rame groase, pe care şi-i tot ridica de pe nas cu un gest mecanic.

Probabil că aşa era procedura, îşi zise ea, şi repetă răspunsul, la fel de hotărâtă ca prima oară. Atunci femeia îi dădu un stilou şi ea semnă hârtia din faţa-i, după care înapoie instrumentul de scris pe care cealaltă îl luă şi-l închise, înşurubându-l cu un gest grăbit. Asta fusese tot, de mâine putea veni oricând va dori.

Se gândise mult la pasul acesta, nu-l făcuse dintr-o pornire necugetată. De altfel, nu era genul acesta de om, care să se avânte cu capul înainte, să se arunce în apă dacă nu ştia să înoate. Nu făcuse niciodată un pas decât dacă-l calculase de două ori, toate hotărârile ei fuseseră luate după momente bune de gândire. Doar măritişul îi luase minţile, doar acesta fusese excepţia. Zâmbi amintirilor. Parcă fusese ieri: ea şi Radu, doi fugari, doi nebuni îndrăgostiţi care nu mai puteau trăi unul fără celălalt, care înfruntaseră mentalitatea, religia şi fugiseră împreună. Fusese de ajuns ca Radu s-o ia de mână şi să-i spună „Hai!“ căci ea înţelesese, îl urmase fără ezitare, fără să se gândească la consecinţe.

De altfel, acestea nu se lăsară aşteptate prea mult, părinţii renegând-o, nemaivoind să audă de ea, în timp ce socrii o primiră cu o răceală făţişă, manifestată în nenumărate moduri până în ultima clipă, până când au închis ochii. Învăţase însă să nu-i mai ia în seamă, să nu mai pună la suflet răutăţile lor gratuite, dar asta după un îndelung exerciţiu.

Nu la fel se purtase însă Radu, bărbatul ei. Pe cât erau socrii de răi, de înverşunaţi împotriva ei, pe atât se purta Radu mai frumos, mai omenos. Păstrase aceleaşi sentimente pentru ea până-n ultima clipă căci, şi în ziua în care a murit, o privise cu aceeaşi dragoste ca în clipa în care o luase de mână, ducând-o în lume. În ochii lui citise atunci şi dragoste dar şi altceva, o îngrijorare, o neputinţă de a o ajuta, de a o ocroti. Simina îl strânsese de mână, aşa cum făcuse el odinioară, dându-i de înţeles că vor fi mereu împreună, că nimic nu avea să-i despartă. Şi, într-adevăr, rămasă singură, cu doi copii, dădu dovadă de o putere nebănuită, o forţă de a învinge greutăţile care-şi trăgea seva din dragostea aceea pe care o simţea însoţind-o pretutindeni.

Copiii crescură mari şi nimeni n-a ştiut cu ce sacrificii, cu ce renunţări i-a ţinut în liceu din salariul ei de desenatoare tehnică, meserie rapid desfiinţată de Revoluţie, moment care, din fericire, îi aduse şi pensionarea, astfel că fu scutită de umilinţa şomajului. Viaţa ei fu însă la fel de plină ca până atunci, n-a avut când să se gândească la statutul de pensionar care ar fi putut-o determina să ia în considerre o oarecare inutilitate a vieţii sale. Copiii ei se căsătoriră unul după altul şi nepoţii apărură în scurt timp, pe care se oferi să-i crească, aceasta fiind, după părerea sa, una dintre atribuţiile unei bunici. Copiii acceptară oferta fără să se opună, găsiră şi ei normal ca nepoţii să fie lăsaţi în grija bătrânei lor mame, şi anii, câţiva, trecură peste Simina aducând-o puţin de spate, aplecată fiind mereu asupra cărucioarelor. Durerea surdă dispărea însă sau se strecura printre oase atunci când îşi vedea nepoţeii râzând, alergând fericiţi în jurul leagănului din parc.

Şi atunci se întâmplă, în acea zi când cerul plumburiu prevesteşte o nenorocire căreia nu ai cum să te opui, pe care nici n-o bănuieşti ascunsă într-un loc pe care-l ştii sigur. Prinse leagănul din fier ce se ducea spre nepoţel, un gest brusc, instinctiv, disperat, şi abia mai târziu, o dată spaima trecută, simţi durerea ascuţită din şold. Avea să-i treacă, nu era nimic, gândi ea, încercând să ignore săgeata care-i trecea prin picior. Nu la fel gândi medicul de la etajul doi, când, noaptea târziu, chemat de unul dintre copii, constată că doamna Simina îşi fracturase şoldul.

Trupul se prăbuşi încetul cu încetul, dar sigur, măcinat întâi la şold, coloana îl urmă îndeaproape, prea fragilă pentru a mai susţine o greutate, fie ea doar de câteva zeci de kilograme. Mergea foarte greu, susţinută când de unul dintre copii când de celălalt, când de una dintre nurori. Le spunea întotdeauna că nu are nevoie de ajutor şi încerca să demonstreze asta, dar încăpăţânarea ei n-o ajuta deloc, vedea asta bine din reproşurile, la început mute, apoi verbale, ale copiilor ei, nevoiţi să o ridice de jos, unde ajungea după încercarea nereuşită de a se deplasa.

Nu-i plăcea deloc să fie o povară, deşi nimeni nu-i spusese asta. Toată viaţa ei îi ajutase pe ceilalţi şi iată, acum când copiii ei aveau mai multă nevoie de ajutor, când aveau atâta de făcut, atâta de alergat ca să-şi facă şi ei o situaţie, tocmai acum se găsise ea să se îmbolnăvească, să-i necăjească. Le surprindea privirile aruncate pe furiş ceasului, atunci când veneau s-o vadă, s-o ajute, le ghicea nerăbdarea de a pleca, de a ajunge în altă parte, acolo unde aveau treabă. Le spusese de zeci de ori că se descurcă şi singură, dar deja nu-i mai răspunea nimeni, doar un mormăit nemulţumit mai scăpa, din când în când, de pe buzele nurorilor.

Se gândi foarte bine la gestul pe care urma să-l facă. Ştia că acolo, odată ajuns, nu mai ai foarte mult de trăit, poate şi din cauza acelei renunţări la viaţa de dincolo de gardul înalt. Căci cei care ajungeau acolo erau singuri, bolnavi, şi se retrăgeau pentru a muri şi nicidecum pentru a începe o nouă viaţă. Nu aveai cum să te împotriveşti regulilor nescrise, pluteau în aer, le respirai.

Directoarea o primi cu răceală – nu-i plăceau nou-veniţii - şi o rugă să se gândească bine. Dacă avea cine s-o îngrijească, era păcat să vină aici, la Căminul de bătrâni. Chiar nu avea pe nimeni? Simina o privi o clipă, neînţelegând întrebarea, nepricepându-i rostul. O găsi inutilă, gratuită, nepotrivită. Nu avea nici o legătură prezenţa ei acolo cu existenţa copiilor săi, căci ea venea dintr-o prea mare dragoste. Nu voia să fie povară pentru copiii săi. Dădu, aşadar din cap, gest care putea să însemne orice, şi da şi nu, iar directoarea îi dădu să citească nişte hârtii pe care urma să le semneze în cazul în care avea să-şi menţină hotărârea de a se interna în Căminul de bătrâni.

Trei zile mai târziu, Simina era din nou în biroul directoarei, anunţând-o că s-a hotărât. Femeia o mai întrebă o dată, cu un glas rece, neprietenos, şi îi întinse stiloul cu care să semneze. Iar Simina desenă literele numelui ei cu mână tremurândă, sigură fiind că era calea cea mai bună de urmat până în momentul reîntâlnirii cu Radu.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.