Ion nebunu’ şi ora de franceză

http://www.hotnews.ro/stiri-2847683-ion-nebunu-ora-franceza.htm

Ion nebunu’ ieşea pe uşă şi intra pe fereastră. Se ridica frumuşel din bancă, în râsetele colegilor, el însuşi cu un zâmbet larg şi fericit pe chip, se îndrepta spre uşă, o deschidea, ieşea ca un actor din scenă, în aplauze şi apoi, peste câteva minute, cât să dea ocol şcolii, intra pe fereastră în sala de clasă şi se aşeza la locul lui, în prima bancă.

Se întâmpla cu vreo trei luni înainte de Revoluţie, într-o şcoală din judeţul Argeş unde fusesem repartizată ca profesoară de franceză. Era primul meu an de stagiatură din cei trei obligatorii. Din fericire, primul a fost şi ultimul, pentru că a venit Revoluţia şi stagiatura a rămas doar prilej de bancuri pentru cei ce trecuseră prin ea. De ce bancuri? Umorul nu e şi el o armă de apărare în faţa realităţii?

Prima dată când Ion nebunu’ a făcut scena asta am înlemnit. Pe moment nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă, apoi am asistat la repetarea ei de încă două ori în ora de franceză. Nu fusesem avertizată în nici un fel despre comportamentul lui diferit de al celorlalţi. Probabil că ai mei colegi s-au gândit la o surpriză în monotonia aceea a comunei. Mi se spusese doar, în timpul practicii agricole, la cules porumb, că „e cam nebun” şi de-aia i se spune astfel. Întrebarea o pusesem eu, din cauza poreclei.

Prima dată, spun, am înlemnit. Până să mă dezmeticesc, Ion nebunu’ era din nou în bancă, în râsetele celorlaţi. A doua oară, în timp ce se îndrepta spre uşă, l-am somat:
- Ion, stai locului în bancă.
Ion n-a văzut, n-a auzit.
Cât să fi durat circul ăsta nu-mi mai aduc aminte, dacă o oră sau mai multe. Ion îşi făcea numărul şi se ducea naibii ora de franceză a clasei a opta nu ştiu care literă.

Cum să procedez cu Ion nebunu’ ca să-l potolesc habar n-aveam. Psihologie făcusem doar un semestru la şcoală şi şi acela cu o babă nebună care avea un soţ prin minister care-i asigurase postul. Iar ea ura fetele (noi eram 99% fete în facultate) aşa că se poate înţelege cam ce psihologie am făcut.

A fost, aşadar, mai mult o întâmplare. Într-o zi, la începutul orei l-am chemat pe Ion şi i-am zis:
- Ioane, uite, vezi tu lecţia asta? Te rog frumos s-o copiezi în caiet.
Ion s-a luminat la faţă, a luat cartea, s-a aşezat în bancă şi nu s-a clintit din ea până la sfârşitul orei. A copiat cuvânt cu cuvânt lecţia în franceză, deşi habar n-avea ce copiază. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. La sfârşitul orei, Ion a venit la catedră cu cartea şi caietul, mi le-a prezentat ca pe un trofeu, mândru şi m-a întrebat:
- Aşa-i, tovarăşa profesoară,că am scris frumos?
L-am lăudat pe Ion. Da, scrisese frumos si merita o notă mare pentru ce făcuse. Cred că i-am dat un 10, nu-mi mai amintesc. Îmi amintesc însă privirea lui Ion, plină de bucurie. Bucuria că a făcut ceva bine, că a fost apreciat. Că nu a mai fost certat, că a fost băgat în seamă şi altfel, nu numai pentru a i se face observaţie.

De atunci, până când am plecat din şcoală, Ion copia, la fiecare oră de franceză, câte o lecţie în caiet. Era singurul caiet în care se afla ceva scris, cel de franceză. La sfârşitul orei venea şi-mi arăta ce a scris, mândru. Nu mai era Ion nebunu, Ion repetentul care atrage atenţia asupra lui făcând pe bufonul. Era Ion, elevul care-şi face lecţiile. Un elev precum ceilalţi.

Ion m-a învăţat atunci multe. Fără să ştiu, din întâmplare, descoperisem graţie lui Ion nebunu’ că oamenii reacţionează mai bine la laude decât la pedepse. Că fiecare copil e diferit şi are nevoie de atenţie, de o vorbă bună, de o şansă. Că trebuie să scoţi în evidenţă calităţile acelui copil şi nu defectele, să-i spui „Bravo” şi nu „Eşti prost, nu faci nimic bine”. Că încurajându-l, laudându-l pentru lucrurile pe care le face bine va căpăta încredere în el însuşi şi îşi va corecta treptat şi micile defecte. Pentru că nu există copii răi ci doar societatea îi face astfel, aşa cum afirma Jean Jacques Rousseau.

Ion nebunu m-a ajutat mai mult decât l-am ajutat eu pe el. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, după ce am plecat din şcoală. Probabil că a redevenit Ion nebunu’, bufonul clasei. Nu ştiu.

De ce vorbesc acum despre Ion nebunu’? Pentru că prea des copiilor, la şcoală, li se spune: „Eşti un tâmpit, un dezordonat, nu înveţi, învăţai mai bine anul trecut, eşti rău, te mişti tot timpul”... Copiii primesc numai mesaje negative la şcoală, dar şi acasă. Nu se poate să facă totul prost, cu siguranţă fac şi lucruri bune. Îi laudă cineva pentru ce fac bine? Ia încearcă şi vei vedea că – nu a doua zi dar în timp – se vor corecta. Ia propriul exemplu. Nu eşti mai eficient când eşti lăudat, răsplătit pentru ceea ce faci? De ce crezi că trebuie să urli la copil ca să-şi îndrepte comportamentul?

Mi se va spune, desigur, că dau lecţii. Nu, nu dau lecţii sau da, dau lecţii. Nu dau lecţii pentru că şi eu am greşit şi mai greşesc, deşi încerc să mă corectez şi să scot în evidenţă lucrurile bune ale copilului meu, să-l laud şi să-l încurajez. Şi zău că de multe ori copilul meu e mult mai bun decât mine.

Şi da, dau lecţii pentru că dacă nu-ţi place o profesie, nu crezi că eşti făcut pentru ea, nu o faci din plăcere, atunci o schimbi. Dacă nu-ţi place să fii profesor atunci renunţi, nu urli încontinuu la copii făcându-i tâmpiţi. Eu am renunţat nu pentru că nu mi-a plăcut să fiu profesor ci pentru că nu aveam răbdare. Şi pentru că mi-am dat seama că pot să fac altceva mult mai bine. Poate că l-am făcut mai bine sau mai puţin bine decât profesoratul, dar cel puţin i-am scutit pe elevi de crizele mele de frustrări şi isterie.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Comentarii

simonacratel a spus…
Mi-a placut povestea cu Ion. :)
Unknown a spus…
Respectul meu d-na profesoara.Pacat ca invatamantul a piedut astfel de oameni!Mi-ar fi facut placere sa va cunosc.
Carmen Musat Coman a spus…
Va multumesc, nu cred ca merit laudele. Nu stiu daca as fi fost un profesor bun pana la capat. Poate ca as fi clacat pana la urma, nu ma bat cu caramida in piept. Nu stiu cum as fi reactionat in prezent.
Anonim a spus…
Alta greseala care o fac profii e cand tipa la toti gramada. De parca o clasa ar fi o singura persoana. Uita ca raspunderea e individuala.
Anonim a spus…
Articolul v-a fost preluat si de o agentie de stiri, observ. :)

http://www.hotnews.ro/stiri-2847683-ion-nebunu-ora-franceza.htm
Carmen Musat Coman a spus…
Adevarat, stiam, multumesc.
andrei a spus…
Sunt total de acord cu dumneavoastra si ar fi bine ca mai multi profesori sa inteleaga acest lucru, de la scoala primara pana la profesorii universitari. Am impresia ca aceasta este principala problema a profesorilor din Romania.
Author a spus…
Frumoasa si emotionanta relatarea!
Cine spunea ca 'nu vedem lucrurile asa cum sunt, ci le vedem asa cum suntem noi'?
Carmen Musat Coman a spus…
Va multumesc frumos... Sunteti oare aceeasi persoana cu cea care a postat si pe hotnews - Dan? Ca in acest caz nu stiu ce sa aleg - felicitarile sau puiul de somn....
Anonim a spus…
well..imi aduc aminte ca parca am mai auzit aceasta povestioara .

absolut geniala ideea cu lectia copiata..nu imi dau seama cum de ti-a venit o asemenea idee pt un om "nebun" ?!

oricum se pare ca a fost o lectura placuta pt mai multe persoane .



Alex,21
Carmen Musat Coman a spus…
S-ar putea sa ti-o fi povestit-o tie sau lui Cati. El saracul nu era nebun, era agitat si destul de speriat, un hiperactiv, cum ar spune psihologii de acum... Am avut noroc, s-a nimerit..
Author a spus…
Alege felicitarile...
Doar ca ma scot din minti diagnosticele puse de ne-specialisti, sau chiar de un specialist dar fara un consult amanuntit.
Oi fi si eu hiperactiv?! :-)
Have fun!
Carmen Musat Coman a spus…
Multumesc, asa fac. Nici mie nu-mi plac diagnosticele ad-hoc dar am tinut sa subliniez ca nu era un copil cu dizabilitati mintale ci unul agitat, neastamparat pe care il poreclisera Ion Nebunu si traia cu porecla lui, stigmatizat. Poate ca avea potential, dar cred ca s-a pierdut pe drum cu o asemenea porecla. Mi-a ramas insa amintirea lui cu chipul luminat de o mare bucurie (si nu era o bucurie tampa).
Toate bune!
CrisPro a spus…
Gândim la fel.Și e păcat că astfel de oameni renunță la învățământ. Dar...Am dat de curând un colocviu și despre evaluarea școlară. Mai precis despre conceptul de corectitudine în evaluarea școlară. Ce m-a uimit cel mai mult a fost replica unuia dintre membrii comisiei, la remarca mea că există mulți profesori la orele cărora elevii se plictisesc,cum că aceștia au făcut modulul psiho-pedagogic. Și....ce dacă, ar fi un răspuns „demn” de un elev șmecheraș al timpurilor noastre.Învățarea teoriilor despre învățare, predare și evaluare nu te aduc la stadiul de profesor.Părerea mea este că profesorii, cadrele didactice în general, ar trebui să studieze asemenea medicilor.Pe parcursul facultății să studieze disciplina pe care și-au ales-o dar și psihologie,pedagogie și metodică, toate la modul practic.O practică permanent și pertinent supravegheată pentru ca cei care acced în final în învățământ să fie dedicați copiilor și acestei profesii.
Carmen Musat Coman a spus…
Exact asa ar spune un elev si cred ca nici nu trebuie sa fie smecheras. pe langa faptul ca sunt reguli de bun simt - cum te adresezi copiilor, cum ii imbarbatezi... Nu poti sa vii la clasa si sa spui - Sunteti niste prosti! Anul trecut invatai mai bine, Nu esti in stare de nimic....

Oricat de frustrat ai fi, de nemultumit etc...

Dar trebuie sa-ti placa profesia, sa doresti sa fii model pentru acei copii, sa doresti sa-i ivaeti, nu sa astepti sa treaca timpul..
eugenia a spus…
Emotionant articolul; pentru exemple asemanatoare recomand o carte extraordinara: "Creativitatea ca mod de viata", Teresa M. Amabille, ed. Stiinta & Tehnica, Bucuresti, 1997.
Carmen Musat Coman a spus…
Sa le sugeram si profesorilor s-o citeasca pana nu termina ei de scris "Cum sa ucizi creativitatea".

Postări populare