Spre demnitatea casnicei
Sunt câteva ocupaţii a căror rostire se face cu capul în jos, cu voce şoptită, ruşinată. Femeie de serviciu, bucătăreasă, portăreasă, şi multe altele, care n-au nimic ruşinos în ele însele, doar mentalitatea conform căreia haina îl face pe om le situează pe 
prestatoare undeva în josul societăţii.
Dar cine are dreptul de a ne clasifica, de a ne împărţi în caste? Ăsta este însă un alt subiect. Revenind la al nostru, cel al ostracizării prin care trece femeia pe care soarta n-a plasat-o în rândul celor cu slujbe „respectabile“, am avea de spus destul de multe. Iar funcţionarul de după ghişeu, vecini, cunoştinţe, rude ştiu la ce ne referim. La privirea care devine dispreţuitoare, la comportamentul ostil, rece, la întoarcerea spatelui. „Ocupaţia?“ întreabă asistenta medicală, fidelă susţinătoare a birocraţiei. În funcţie de răspuns, îşi schimbă comportamentul: servilism sau dispreţ. Profesoară sau femeie de serviciu. Directoare sau liftieră.
De dispreţul suprem au însă parte doar două categorii de femei: şomerele şi casnicele. La marginea societăţii sunt împinse, ca nişte ciumate, deşi ele ar trebui să se bucure de tot respectul nostru. Şomerele, pentru că sunt nişte învingătoare, până la urmă. La 45 de ani, la 50, reuşesc să găsească resurse pentru a merge mai departe, pentru a vedea cu optimism ziua de mâine. Casnicele, pentru că au cea mai nobilă profesie din lume. Se dedică trup şi suflet acestei profesii, nu fac rabat. Dimineaţa, pun masa pentru toţi ai casei, fac pacheţele cu mâncare pentru copii şi, din prag, îi petrec cu gânduri bune, pentru ziua ce abia a început. Treaba lor nu are ceas, odihnă. Toată viaţa lor e un sacrificiu pentru ceilalţi, chiar dacă ele nu-l percep astfel. Cu câtă dragoste fac prăjiturile pentu ziua copiilor lor, cu câtă dragoste calcă tricourile acestora, cu câtă îngrijorare privesc ceasul când s-a făcut ora 18 şi soţul nu li s-a întors încă de la serviciu! Cu câtă pasiune tricotează puloverul pentru Crăciun, cu câtă dragoste se uită la fotografiile pe care le şterg zilnic de praf.
Nerecunoscută de nimeni, neretribuită de nimeni, această profesie are o demnitate şi o nobleţe pe care puţine le au. Şi totuşi, casnicele continuă să fie privite cu dispreţ, să fie amânate pentru a doua zi de funcţionari prea plini de ei, să fie ignorate de vecinii care nu salută, politicos, decât pe doamna doctor şi doamna profesoară. Ar trebui să gândim altfel, să începem să ne schimbăm mentalitatea. Să redăm demnitatea casnicei, anonimei casnice, mamă a noastră, să o respectăm pentru sacrificul pe care nu-l strigă în gura mare precum alte femei ce-şi cotcodăcesc viaţa jertifită pe altarul ştiinţei sau al culturii. Să nu ne întoarcem privirea de la ea, să n-o mai ignorăm, umilim. Abia atunci am putea vorbi de o adevărată emancipare a femeii, când noi, femeile, vom putea vedea nobleţea fiecărei profesii, că e cercetător sau casnică. De ce oare e numai o problemă a noastră, a femeilor, căci n-am văzut director bărbat care să se uite în cealaltă parte când îl salută portarul? Dar şi acesta e un alt subiect…
Notă: Nici un articol, fragment de articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autoarei.
prestatoare undeva în josul societăţii.Dar cine are dreptul de a ne clasifica, de a ne împărţi în caste? Ăsta este însă un alt subiect. Revenind la al nostru, cel al ostracizării prin care trece femeia pe care soarta n-a plasat-o în rândul celor cu slujbe „respectabile“, am avea de spus destul de multe. Iar funcţionarul de după ghişeu, vecini, cunoştinţe, rude ştiu la ce ne referim. La privirea care devine dispreţuitoare, la comportamentul ostil, rece, la întoarcerea spatelui. „Ocupaţia?“ întreabă asistenta medicală, fidelă susţinătoare a birocraţiei. În funcţie de răspuns, îşi schimbă comportamentul: servilism sau dispreţ. Profesoară sau femeie de serviciu. Directoare sau liftieră.
De dispreţul suprem au însă parte doar două categorii de femei: şomerele şi casnicele. La marginea societăţii sunt împinse, ca nişte ciumate, deşi ele ar trebui să se bucure de tot respectul nostru. Şomerele, pentru că sunt nişte învingătoare, până la urmă. La 45 de ani, la 50, reuşesc să găsească resurse pentru a merge mai departe, pentru a vedea cu optimism ziua de mâine. Casnicele, pentru că au cea mai nobilă profesie din lume. Se dedică trup şi suflet acestei profesii, nu fac rabat. Dimineaţa, pun masa pentru toţi ai casei, fac pacheţele cu mâncare pentru copii şi, din prag, îi petrec cu gânduri bune, pentru ziua ce abia a început. Treaba lor nu are ceas, odihnă. Toată viaţa lor e un sacrificiu pentru ceilalţi, chiar dacă ele nu-l percep astfel. Cu câtă dragoste fac prăjiturile pentu ziua copiilor lor, cu câtă dragoste calcă tricourile acestora, cu câtă îngrijorare privesc ceasul când s-a făcut ora 18 şi soţul nu li s-a întors încă de la serviciu! Cu câtă pasiune tricotează puloverul pentru Crăciun, cu câtă dragoste se uită la fotografiile pe care le şterg zilnic de praf.
Nerecunoscută de nimeni, neretribuită de nimeni, această profesie are o demnitate şi o nobleţe pe care puţine le au. Şi totuşi, casnicele continuă să fie privite cu dispreţ, să fie amânate pentru a doua zi de funcţionari prea plini de ei, să fie ignorate de vecinii care nu salută, politicos, decât pe doamna doctor şi doamna profesoară. Ar trebui să gândim altfel, să începem să ne schimbăm mentalitatea. Să redăm demnitatea casnicei, anonimei casnice, mamă a noastră, să o respectăm pentru sacrificul pe care nu-l strigă în gura mare precum alte femei ce-şi cotcodăcesc viaţa jertifită pe altarul ştiinţei sau al culturii. Să nu ne întoarcem privirea de la ea, să n-o mai ignorăm, umilim. Abia atunci am putea vorbi de o adevărată emancipare a femeii, când noi, femeile, vom putea vedea nobleţea fiecărei profesii, că e cercetător sau casnică. De ce oare e numai o problemă a noastră, a femeilor, căci n-am văzut director bărbat care să se uite în cealaltă parte când îl salută portarul? Dar şi acesta e un alt subiect…
Notă: Nici un articol, fragment de articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autoarei.
Comentarii
Alex,21