Ziua cârtiţei
http://www.szivtars.hu/?id=cikk&cid=583 - traducere în maghiară de dr. Bige Syabolcs, 14 aprilie 2008
Privirea ocolea obrazul ce purta urmele loviturii, aluneca într-o parte sau cobora spre vârful pantofilor, încercând astfel să-şi scape posesorul de punerea unei întrebări al cărei răspuns îl ştia. Era acelaşi de ieri, de acum o săptămână, de acum un an. Loviturile, şi ele, erau aceleaşi, de la începutul căsniciei.
Cei care o întâlneau dimineaţa devreme, pe scările blocului sau pe drumul ce ducea la fabrică, îi ştiau povestea. La început se revoltaseră şi o compătimiseră dar, cu timpul, cum lucrurile se petreceau aproape zilnic de parcă ar fi fost în „Ziua cârtiţei“, cum spusese un maistru de la ei din secţie, oamenii se obişnuiseră cu chipul mereu plin de vânătăi al Violetei. Acum, nici măcar n-o mai întrebau ce-a păţit, după atâţia ani încercau doar să n-o mai privească, puţini erau cei care-i susţineau privirea, care se uitau drept în ochii ei.
La rându-i, Violeta se obişnuise ca oamenii să i se adreseze uitându-i-se peste umăr sau cu capul în pământ. Nici nu avea de ce să-i condamne, fiindcă erau zile întregi când nici ea nu voia, nu putea să se uite în oglindă, să-şi vadă faţa desfigurată. Nu se uita în oglindă şi pentru că reflecta un chip pe care nu-l mai recunoştea. Nu mai era fata veselă, cu zâmbetul pe buze, fata care râdea mereu, fata care se măritase la 18 ani cu bărbatul pe care-l iubea şi care spera să o ocrotească, să o răsfeţe, să-i facă viaţa frumoasă, aşa cum visa. Visurile ei muriseră însă foarte repede, loviturile primite le omorâseră, Violeta descoperind în oglindă la fel de repede un chip îmbătrânit, trist, cu o privire fără speranţă.
O vreme crezuse că bărbatul ei are să se schimbe, că-şi va da seama că a greşit şi-i va cere iertare, după care viaţa ei va fi la fel de senină ca la începutul căsniciei. Nu s-a schimbat însă nimic în bine, din contră, bărbatul ei devenea din ce în ce mai violent, şi Violeta îşi dădu seama că o bate din plăcere, căci motive nu avusese niciodată. Încercase să evadeze de două ori, în primii ani ai căsniciei, dar ciudat, tocmai părinţii ei o alungaseră de acasă, aproape că o împinseseră în braţele bărbatului când acesta veni după ea. Nu îi putea face de râs, spuseseră ei, ce avea să spună lumea, de ce şi-a părăsit bărbatul tocmai acum, când e însărcinată? Ea îl alesese, la bine şi la rău trebuia să fie împreună, trebuia să i se supună, doar jurase asta în biserică, în faţa lui Dumnezeu. Se întorsese, nu avusese încotro, dar atunci muri speranţa ei.
Mai ales că nimeni nu părea să dea un semn de bunăvoinţă faţă de ea. Nu avea nevoie de mila celorlalţi, voia doar ca aceştia să n-o mai condamne, de parcă ar fi fost vinovată pentru toate loviturile primite. Vecinii, rudele, cunoştinţele, toţi se purtau ca şi cum şi-ar fi primit pedeapsa pentru o greşeală pe care n-o ştiau dar care fusese, dsigur, meritată.
Încercase să-şi rostuiască viaţa în jurul celor doi copii, atunci. Să trăiască pentru ei, să încerce să-i ferească de furia taălui lor. Şi, în toată viaţa ei de mizerie, avea o singură mulţumire: că avea copii buni, care învăţau bine, erau respectuoşi, cuminţi. Ar fi dat orice ca ei să nu audă urletele tatălui lor, loviturile înfundate, să nu-i mai vadă strângându-se unul în altul, în patul din dormitor, tremurând de frică. Să nu le vadă privirile speriate, înspăimântate.
Anii treceau însă şi avea impresia că, atunci când se uita în ochii copiilor, regăsea ceva din privirea ei tristă, fără speranţă. Copiii ei se maturizau înainte de vreme, copiii ei începeau să nu mai râdă, să nu se mai bucure. E adevărat, pe ei nu-i bătea, nu-i atinsese niciodată, dar asistaseră de prea multe ori la scandalurile din casă, de prea multe ori îşi văzuseră mama lovită.
Atunci, când le vedea ochii trişti, voia să-i ia de mână şi să fugă cu ei în lume, departe, cât mai departe, acolo unde nu i-ar fi găsit niciodată. Îşi imagina cum ar fi trăit ei trei, doar ei trei, cum ar fi reînvăţat să râdă, să se bucure de viaţă. Viaţa însă nu-i arăta nici o uşă spre viitor.
Uşa se ivi însă pe neaşteptate, într-o după-amiază de primăvară, şi i-a fost deschisă de reprezentanta unei organizaţii neguvernamentale, pe care o cunoscu în staţia de autobuz. Aceasta-i dădu cartea ei de vizită, organizaţia la care lucra se ocupa de cazurile de violenţă în familie, dacă voia să discute cu cineva, dacă voia ajutor, îi stătea la dispoziţie. Violeta n-o întrebă de unde ştie că e bătută, îşi dădu seama că ar fi fost o întrebare prostească: faţa ei vorbea, nu avea nevoie de cuvinte. Se gândi mult dacă să o caute pe femeia care îi oferise ajutor, femeia despre care nu ştia nimic dar care o privise în ochi, îi susţinuse privirea, nu i-o ocolise, aşa cum făcea majoritatea oamenilor.
Şi dacă?… se întrebă ea, îndrăznind să spere, în ziua în care trecu pragul ONG-ului, întrebând de femeia cunoscută în staţie. Şi dacă de aici ar putea veni eliberarea? se întrebă ea câteva ore mai târziu, când femeia o conduse până la uşă, luându-şi rămas bun şi asigurând-o încă dată de ajutorul lor.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Privirea ocolea obrazul ce purta urmele loviturii, aluneca într-o parte sau cobora spre vârful pantofilor, încercând astfel să-şi scape posesorul de punerea unei întrebări al cărei răspuns îl ştia. Era acelaşi de ieri, de acum o săptămână, de acum un an. Loviturile, şi ele, erau aceleaşi, de la începutul căsniciei.
Cei care o întâlneau dimineaţa devreme, pe scările blocului sau pe drumul ce ducea la fabrică, îi ştiau povestea. La început se revoltaseră şi o compătimiseră dar, cu timpul, cum lucrurile se petreceau aproape zilnic de parcă ar fi fost în „Ziua cârtiţei“, cum spusese un maistru de la ei din secţie, oamenii se obişnuiseră cu chipul mereu plin de vânătăi al Violetei. Acum, nici măcar n-o mai întrebau ce-a păţit, după atâţia ani încercau doar să n-o mai privească, puţini erau cei care-i susţineau privirea, care se uitau drept în ochii ei.
La rându-i, Violeta se obişnuise ca oamenii să i se adreseze uitându-i-se peste umăr sau cu capul în pământ. Nici nu avea de ce să-i condamne, fiindcă erau zile întregi când nici ea nu voia, nu putea să se uite în oglindă, să-şi vadă faţa desfigurată. Nu se uita în oglindă şi pentru că reflecta un chip pe care nu-l mai recunoştea. Nu mai era fata veselă, cu zâmbetul pe buze, fata care râdea mereu, fata care se măritase la 18 ani cu bărbatul pe care-l iubea şi care spera să o ocrotească, să o răsfeţe, să-i facă viaţa frumoasă, aşa cum visa. Visurile ei muriseră însă foarte repede, loviturile primite le omorâseră, Violeta descoperind în oglindă la fel de repede un chip îmbătrânit, trist, cu o privire fără speranţă.
O vreme crezuse că bărbatul ei are să se schimbe, că-şi va da seama că a greşit şi-i va cere iertare, după care viaţa ei va fi la fel de senină ca la începutul căsniciei. Nu s-a schimbat însă nimic în bine, din contră, bărbatul ei devenea din ce în ce mai violent, şi Violeta îşi dădu seama că o bate din plăcere, căci motive nu avusese niciodată. Încercase să evadeze de două ori, în primii ani ai căsniciei, dar ciudat, tocmai părinţii ei o alungaseră de acasă, aproape că o împinseseră în braţele bărbatului când acesta veni după ea. Nu îi putea face de râs, spuseseră ei, ce avea să spună lumea, de ce şi-a părăsit bărbatul tocmai acum, când e însărcinată? Ea îl alesese, la bine şi la rău trebuia să fie împreună, trebuia să i se supună, doar jurase asta în biserică, în faţa lui Dumnezeu. Se întorsese, nu avusese încotro, dar atunci muri speranţa ei.
Mai ales că nimeni nu părea să dea un semn de bunăvoinţă faţă de ea. Nu avea nevoie de mila celorlalţi, voia doar ca aceştia să n-o mai condamne, de parcă ar fi fost vinovată pentru toate loviturile primite. Vecinii, rudele, cunoştinţele, toţi se purtau ca şi cum şi-ar fi primit pedeapsa pentru o greşeală pe care n-o ştiau dar care fusese, dsigur, meritată.
Încercase să-şi rostuiască viaţa în jurul celor doi copii, atunci. Să trăiască pentru ei, să încerce să-i ferească de furia taălui lor. Şi, în toată viaţa ei de mizerie, avea o singură mulţumire: că avea copii buni, care învăţau bine, erau respectuoşi, cuminţi. Ar fi dat orice ca ei să nu audă urletele tatălui lor, loviturile înfundate, să nu-i mai vadă strângându-se unul în altul, în patul din dormitor, tremurând de frică. Să nu le vadă privirile speriate, înspăimântate.
Anii treceau însă şi avea impresia că, atunci când se uita în ochii copiilor, regăsea ceva din privirea ei tristă, fără speranţă. Copiii ei se maturizau înainte de vreme, copiii ei începeau să nu mai râdă, să nu se mai bucure. E adevărat, pe ei nu-i bătea, nu-i atinsese niciodată, dar asistaseră de prea multe ori la scandalurile din casă, de prea multe ori îşi văzuseră mama lovită.
Atunci, când le vedea ochii trişti, voia să-i ia de mână şi să fugă cu ei în lume, departe, cât mai departe, acolo unde nu i-ar fi găsit niciodată. Îşi imagina cum ar fi trăit ei trei, doar ei trei, cum ar fi reînvăţat să râdă, să se bucure de viaţă. Viaţa însă nu-i arăta nici o uşă spre viitor.
Uşa se ivi însă pe neaşteptate, într-o după-amiază de primăvară, şi i-a fost deschisă de reprezentanta unei organizaţii neguvernamentale, pe care o cunoscu în staţia de autobuz. Aceasta-i dădu cartea ei de vizită, organizaţia la care lucra se ocupa de cazurile de violenţă în familie, dacă voia să discute cu cineva, dacă voia ajutor, îi stătea la dispoziţie. Violeta n-o întrebă de unde ştie că e bătută, îşi dădu seama că ar fi fost o întrebare prostească: faţa ei vorbea, nu avea nevoie de cuvinte. Se gândi mult dacă să o caute pe femeia care îi oferise ajutor, femeia despre care nu ştia nimic dar care o privise în ochi, îi susţinuse privirea, nu i-o ocolise, aşa cum făcea majoritatea oamenilor.
Şi dacă?… se întrebă ea, îndrăznind să spere, în ziua în care trecu pragul ONG-ului, întrebând de femeia cunoscută în staţie. Şi dacă de aici ar putea veni eliberarea? se întrebă ea câteva ore mai târziu, când femeia o conduse până la uşă, luându-şi rămas bun şi asigurând-o încă dată de ajutorul lor.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Comentarii
Oricum bravo Carmen iar ai pus punctul pe i.
Cristina Lupu