Amprentele

Îşi aşeză palma încet, cu grijă, pe balustrada din fier, de parcă ar fi vrut să-şi pună propriile amprente exact peste celelalte, lăsate de mâna bărbatului, şi să simtă astfel căldura trupului lui. Respiră adânc, închizând ochii, încercând să simtă o senzaţie uitată, prea îndepărtată pentru a putea fi readusă la viaţă doar de contactul acela cu un obiect rece.

Şi apoi, trecuse prea mult timp, amprentele sale fuseseră acoperite, de atunci, de sute, mii de alte palme, şi nici memoria nu o ajuta prea mult în reconstituirea chipului, în reînvierea lui. Dacă la început trăsăturile erau clare, vii, prea evidente chiar, în timp au început să se etompeze, să se amestece cu trăsăturile altor bărbaţi care trecuseră prin viaţa ei. Se străduise să nu le uite, făcând exerciţii de memorie, dar aceasta-i juca feste, şi ajunsese, la un moment dat, să se întrebe ce culoare aveau ochii lui, în realitate. Căci uneori i se păreau de-un verde închis, alteori albaştri, iar faptul că nu-şi putea aminti acest amănunt important pentru ea o enervă, o scoase din minţi, astfel că hotărî, dintr-un impuls de revoltă împotriva neputinţei sale, să nu mai încerce să şi-l amintească. El devenise atunci o noţiune abstractă, o idee, un ceva, o parte frumoasă din viaţa ei, care nu se va mai putea retrăi nicicând. Nu era nimeni vinovat de aceasta, nici unul dintre ei nu avusese vreo vină, aşa fusese să fie, să aştepte amândoi o vreme un semn, un semn care nu fusese făcut niciodată. Apoi fiecare dintre ei o luase pe alt drum şi nu se mai reîntâlniseră vreodată.

Erau foarte tineri când se cunoscuseră, dar totuşi prea bătrâni ca să-şi învingă mentalitatea. Îi fusese teamă, ei, ca nu cumva părinţii rămaşi în ţară să aibă probleme, nu voise să-i rănească, şi atunci nu avusese curaj să-l urmeze. Da, dacă ar fi fost singură, dacă n-ar fi avut familie, atunci alta ar fi fost situaţia. Dar nu aşa, fiindcă nu putea să fie fericită nefericindu-i pe cei apropiaţi ei. El nu înţelesese foarte bine motivul, la el în ţară oamenii puteau să se îndrăgostească de oricine şi să plece oriunde în lume, şi poate că a crezut, la un moment dat, că e doar un pretext pentru a-l refuza. A spus însă că o va aştepta, că o va căuta prin intermediul colegului care urma să-l înlocuiască aici, în România. Îi va scrie şi când ea va fi pregătită, va veni s-o ia.

Anii au trecut însă fără ca ea să răspundă scrisorilor pe care i le trimitea şi motivul nu l-a ştiut decât ea şi, poate, securistul care o pusese să semneze un angajament că va colabora cu instituţia statului, pentru combaterea oricăror elemente străine şi periculoase sistemului. Nu făcuse însă decât acest mic compromis, de semnare a unei hârtii, nu făcuse nicicând vreun raport, tot timpul îi spunea securistului că nu are nimic interesant de raportat, că bărbatul nu-i mai scrie. Poate că s-o fi căsătorit, şi-a dat cu părerea securistul, zâmbind într-o parte. Da, poate, a răspuns ea repede, agăţându-se de această explicaţie cu prea mult entuziasm ca să nu pară suspect.

Nu se căsătorise, numai că ea nu-i mai răspundea la scrisori, pentru a nu fi nevoită să citeze din ale lui pe o bucată de hârtie care avea să ajungă în mâini străine. Aşa că el îşi imagină, la rându-i, că s-a căsătorit, că l-a uitat, şi a încetat să mai spere, să-i mai scrie. O dată tăcerea instalată între ei, viaţa a continuat şi în absenţa celuilalt, rostuind fiecare destin după tipare diferite. De uitat, ea nu l-a uitat, iar acum, 30 de ani mai târziu, refăcând un ultim traseu în viaţa care-i fusese dată şi care se apropia de sfârşit, încerca să retrăiască momentele acelea unice, irepetabile, momentele petrecute împreună.

Iată, aici erau pe treptele Facultăţii, râdeau şi săreau câte două, trei trepte, şi ea, la un moment dat, s-a dezechilibrat şi era să cadă. Iată, aici trebuia să fie locul unde el se prinsese de balustradă pentru a o susţine. Zâmbi amintirii, care reînvia, se contura din ce în ce mai clar, şi simţi căldura mâinii lui. Închise ochii şi revăzu scena, ea râzând pentru a ţipa speriată o clipă mai târziu, el apucând-o strâns de braţ, pentru a o îmbrăţişa apoi… Acolo se sărutaseră pentru prima oară… Ciudat, tot acolo aveau să-şi ia rămas bun, pe treptele facultăţii. Nu „adio“, ci rămas bun.

„Păcat“, gândi, pentru a n-a oară, că nu apucase să-i spună cât de mult îl iubeşte, că el nu înţelesese de ce nu i-a mai răspuns, că… Strânse şi mai tare pleoapele, peste amintiri, încercând să le alunge pe cele neplăcute. Şi de unde se afla, de pe treptele vechii facultăţi, strângând tare balustrada din fier, n-avea cum să ştie că, dincolo de Ocean, un bărbat cărunt privea deseori un post străin, într-o limbă ale cărei cuvinte le uitase aproape, după atâţia ani, post la care se uita doar pentru că era singura lui legătură cu dragostea vieţii lui, o româncă, şi unul dintre marile regrete ale sale era că nu apucase să-i spună niciodată cât de mult o iubeşte…

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.