luni, mai 05, 2008

Telefonul

Tresărea de fiecare dată când auzea sunetul atât de cunoscut: un ţârâit scurt, sprinţar, la început, apoi celelalte, prelungi, ca un vaiet. I se părea atât de ciudată diferenţa dintre primul sunet şi următoarele, ca şi cum n-ar fi aparţinut aceluiaşi impuls. Neobişnuită i se părea şi constatarea pe care o făcea acum, după ce ani şi ani auzise acelaşi apel. De data acesta însă, era altceva, tot universul era concentrat în jurul aparatului telefonic.

Ruxandra era una dintre acele femei care nu au timp să asculte vocile, mesajele obiectelor care o înconjoară. Nu pentru că ar fi fost insensibilă la frumos ci pentru că viaţa ei, timp de vreo două decenii, se desfăşurase într-o cursă contra cronometru. Nu e uşor pentru o femeie singură să crească doi copii, nu e deloc simplu să fii şi tată şi mamă pentru copiii tăi. De aceea, nu i-a mai rămas vreme pentru mesajele lumii tăcute, pentru natură.

Frumosul îşi pierduse din intensitate şi se manifesta doar la sfârşit de an şcolar, când copiii urcau pe scena şcolii, pentru a-şi primi diplomele şi coroniţele, sau când îşi desfăceau cadourile de Crăciun. Atunci, şi în puţine alte dăţi, Ruxandra percepea frumosul din jur, atunci îşi permitea o clipă de odihnă, pe care o dăruia lor, copiilor. Căci pentru ei lucra de dimineaţă până seara târziu, pentru ei tricota pulovere pe care le vindea apoi în fabrică, spre a-şi putea achita datoriile.

Se pomenise singură, părăsită, după patru ani de căsnicie. Bărbatul ei, maistru constructor, plecase în Israel, cu contract de muncă pe un an şi rămăsese acolo. O înştiinţase sec, printr-un telefon, să divorţeze, că astfel îi va fi mai bine, doar ştia şi ea cum erau vremurile, nu putea rămâne legată de un nume care nu-i mai aducea nimic bun, decât vizite de la Securitate. Apoi închisese telefonul, iar ea nu auzise multă vreme decât sunetul strident de ocupat şi propria-i voce, care spunea un „Alo“ mecanic, nepricepând ideea care tocmai i se adusese la cunoştinţă.

O vreme a crezut că e o glumă proastă a cuiva, deşi recunoscuse vocea bărbatului ei, dar când a văzut securistul la uşă, a înţeles. Şi atunci viaţa ei a luat-o pe alt drum, unul pe care nu-l alesese dar spre care fusese dirijată: devenise şi mamă şi tată, şi i-a fost greu să ascundă copiilor adevărul. O vreme a reuşit, dar într-o seară, învinsă de oboseală, nemaiputând duce o minciună care nu-l proteja decât pe el, cel care dezertase, le-a spus că tatăl lor nu va mai reveni niciodată acasă, că i-a părăsit pe toţi trei.

Copiii plânseseră atunci, şi ea o dată cu ei, căci nu era drept ce se întâmpla. De la bărbat n-a mai avut veşti ani buni, până la Revoluţie, când le-a scris că este bine, ceea ce le dorea şi lor. Ruxandra a luat scrisoarea şi a ars-o atunci în chiuvetă. O privea arzând şi nu simţea decât revoltă. Nici ură, nici curiozitate pentru viaţa celui care o părăsise, doar revoltă împotriva destinului, care nu voia s-o lase în pace, să uite, s-o lase să meargă pe drumul pe care tot el i-l impusese.

Câteva luni mai târziu, când l-a văzut la uşă, a simţit acelaşi lucru. De ce venise după ani şi ani, de ce nu-i lăsa în pace? Răspunsul fusese simplu, de copil cu handicap psihic: „Am venit să vă ajut“. Ea râsese atunci, un râs nervos, iată, îşi permitea să dispară din viaţa lor şi să reapară brusc, după zece ani, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Îi refuzase ajutorul atunci, nu avea nevoie, nu mai avea nevoie, nu acum, venise prea târziu, chiar dacă el se oferise să-i ajute ca un prieten acum, căci avea şi el viaţa lui, se căsătorise, copiii nu avea, dar cine ştie, poate că într-o zi…

Ruxandra dăduse din cap cu încăpăţânare, respingând oferta. Nu, nu aveau nevoie de nimic, îl ruga să nu-i mai caute, nu avea nici un rost, totul era trecut, iar în prezent şi în viitor el nu avea nici un loc.

Fusese convingătoare? Nu ştia, cert e că de atunci nu mai ştiuse nimic de el, dispăruse din nou. Nici nu vrusese timp să se gândească prea mult la el, în viaţa ei de zi cu zi, în viaţa copiilor care terminaau facultatea. Era bine aşa, se obişnuise cu ritmul acesta, un ritm în care nu-şi aparţinea, când tot ce făcea era pentru ei, copiii.

Şi într-o zi o sunase. Abia dacă-i mai recunoscuse vocea, atât de stinsă era. Venea parcă de undeva de departe, dintr-o suferinţă şi o tristeţe copleşitoare. Nu-i cerea decât să-l asculte, voia doar să vorbească la telefon, să audă cuvinte româneşti, veşti de acasă. Fiindcă era bolnav, foarte bolnav, era pe moarte. O ruga să nu-i închidă, ştia că-i făcuse mult rău, că o rănise, o părăsise, nu-i fusese deloc uşor, ştia asta şi o ruga să o ierte.

Vorbea mult, repede, atât cât îi permitea lui boala să vorbească, şi la un moment dat îl auzea respirând greu în receptor, istovit de efort. Apoi îi auzea din nou vocea, rugând-o, implorând-o să nu-i închidă. O răvăşea de fiecare dată când o suna, tot trecutul reînvia, toate suferinţele, umilinţele deveneau iarăşi intense, ca atunci când le trăise. Şi se întreba deseori de ce trebuia să treacă prin asta, de ce trebuia să i se dea viaţa peste cap, de ce din toată lumea asta forma tocmai numărul ei.

Nu o dată a vrut să-i spună să n-o mai sune, s-o lase în pace, dar n-a avut puterea s-o facă. Ciudat era că toată ura se topise, acum îi era milă de el, de suferinţa lui. Dacă o suna, însemna că într-adevăr vocea ei îi aducea puţină alinare, asta însemna, era clar. Dar imediat îşi reamintea tot, şi avea tendinţa să lase telefonul să sune, să nu mai răspundă o vreme, sau să-şi schimbe numărul, să-i piardă urma. Aşa trebuia să facă, îşi spunea când se apropia ora la care o suna.

Stătea cu simţurile încordate, pândind parcă apelul, şi tresărea de fiecare dată când auzea primul sunet, sprinţar, şi vaietele celorlalte, prelungi. Trei, patru apeluri, apoi se îndrepta spre aparat şi ridica receptorul. De dincolo, auzea vocea cunoscută, din ce în ce mai stinsă: „Alo? Ruxi?“

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: