luni, mai 26, 2008

Dreptul la fericire

Încerca, precum un orb, să-şi reconstituie chipul şi, astfel, îşi trecea degetele peste faţă, întârziind în şanţul săpat de vârstă deasupra colţurilor gurii, care se ducea spre baza nasului. Iarăşi şi iarăşi, cu obstinaţie. Aproape că uitase că recursese la acest mod de cunoaştere şi cu ani în urmă. Mult prea mulţi, de aceea atunci putea fi considerată o joacă descoperirea celor câteva riduri fine, atât de fine că nu ştia dacă sunt părere sau chiar există sub ochii albaştri. Acum însă nu mai era deloc un joc, ci doar o încercare de a se convinge că ei, ceilalţi, aveau dreptate. Era bătrână.

Toţi îi spuseseră că e prea bătrână pentru un asemenea pas. Că a dat în mintea copiilor, că e ridicolă, îşi face copiii de râs. Copiii au şi fost principalii susţinători ai ideii de a-şi vedea de viaţa ei şi de a ignora acea rătăcire de moment care nu-i putea aduce decât neplăceri. Căci la vârsta lor, a ei şi a pretendentului, nu mai putea fi vorba de dragoste, ci doar de interes, din partea lui. Căsătoria era o soluţie comodă pentru el, un om ajuns la 70 de ani. O afacere, aşa ar fi rezolvat problema îngrijirii la bătrâneţe.

Dar nu la fel era şi pentru ea, mama lor. Le ascultase argumentele fără să spună o vorbă, doar dădea din cap din când în când, dar ei nu-şi dăduseră seama dacă gestul era a încuviinţare sau a bătaie de joc.
Curios ce tevatură stârnise cu vestea ei. De fapt, nici măcar nu fusese o veste, ci o întrebare: „Ce-ar zice ei dacă mama lor s-ar recăsători?“ Fiindcă domnul X, pe care nu-l cunoşteau, o ceruse de nevastă. Întrebarea stârnise râsul, dar când au văzut că rămâne serioasă, ba chiar se încruntă puţin, a nemulţumire, şi-au dat seama că nu e o glumă. O avalanşă de întrebări se abătuse asupra ei: de când îl cunoaşte, ce-i de capul lui şi, mai ales, de ce acum? De ce nu în urmă cu 20 de ani, când poate aveau nevoie şi ei de un tată?
Nu-şi imaginase că vor fi în stare să scormonească atât de adânc în trecut şi să scoată la iveală numai amintirile care, la vremea respectivă, îi sfâşiaseră inima. Cum cel mic plângea fiindcă la meciul de fotbal veniseră toţi taţii, mai puţin al lui, fiindcă nu avea. Cum se simţise umilit, privit într-un mod batjocoritor de către toţi colegii. Cum fetei îi strigase cineva „bastardo“ şi ea fugise până acasă, plângând, necunoscând sensul cuvântului dar intuind că e o jignire. Unde fusese tatăl lor când avuseseră nevoie de el? De ce nu se recăsătorise atunci, când un tată le-ar fi putut fi sprijin? Nu putuseră spune niciodată „părinţii noştri“, nu putuseră fi mândri, când ieşeau cu toţii pe stradă, de faptul că părinţii lor se ţineau de braţ, iată, formau o familie fericită. Nu putuseră, fiindcă mama lor hotărâse să-i crească singură. De ce nu-i întrebase atunci, de ce fusese egoistă, nu vrusese să împartă dragostea lor cu nimeni? Ar fi iubit-o tot pe ea mai mult, de asta ar fi putut fi sigură… Nimeni nu i-ar fi luat locul.

Dar, nu. Fusese egoistă, îi vrusese numai pentru ea. Şi venea acum şi îi întreba dacă sunt de acord să-şi refacă viaţa. Care viaţă? Dăduse în mintea copiilor, nu vedea că e bătrână?
Îi privea vorbindu-i şi se minuna de argumentele pe care le găseau pentru a o convinge că e un gest nepotrivit, nelalocul lui. Nu-i recunoştea. Se transformaseră dintr-o dată în nişte ulii care se năpustiseră asupra ei şi o devorau. Şi pentru ce? Ce ceruse, ce le ceruse? Nimic. Nu le ceruse nimic, toată viaţa. Doar le dăruise: viaţă, dragoste, ajutor. Le fusese şi mamă şi tată după ce tatăl lor fugise din ţară, pe când erau ei mici. Divorţase imediat, aşa cum fusese sfătuită, pentru a nu avea necazuri din partea partidului.


Bineînţeles, copiii nu ştiuseră nimic, crezuseră doar că părinţii lor nu se mai înţeleseseră şi ajunseseră la divorţ. Nu adusese un alt bărbat în casă de teamă, deşi ocazii s-ar fi ivit. Dar nu voia ca fata şi băiatul ei să depindă de un străin. Poate că acel străin i-ar fi iubit mai mult decât adevăratul tată, dar nimic nu era sigur, putea fi şi invers, să-i urască, să-i persecute. Nu riscase şi le dedicase viaţa, făcând tot ce-i stătea în putinţă pentru ca aceştia să nu ducă lipsă de nimic, să se simtă protejaţi, iubiţi.

Pentru aceasta, tricotase pulovere ani în şir până spre miezul nopţii, pentru a câştiga în plus faţă de salariu. Vederea îi slăbise, dar nu abandonase tricotatul, aproape că nici nu mai avea nevoie să privească andrelele. Uneori era frântă de oboseală şi aţipea în fotoliu, dar niciodată nu se plânsese, niciodată copiii ei n-o văzuseră decât veselă, zâmbitoare. Fiindcă erau copii şi aceştia trebuiau feriţi de partea urâtă a vieţii, aşa gândea. Îi făcuse mari şi ajunseseră oameni de vază în oraş, se căsătoriseră, erau la casele lor. Continuase să-i ajute după puteri, crescându-le copiii. Un ajutor consistent, dacă ar fi fost contabilizat. Dar nu fusese, fiindcă viaţa ei nu fusese contabilizată. Până în acest moment, când le pusese o întrebare.

Atunci se năpustiseră asupra balanţei, punând într-o parte gesturi răsturnate, care atârnau greu şi îi trăgeau viaţa spre vinovăţie. Atâta le pusese, o întrebare. Nu le ceruse nimic, fiindcă nu avea nevoie de nimic. Avea pensie, bărbatul acela avea şi el o situaţie materială bună, fusese avocat, nu aveau nevoie decât de binecuvântarea lor pentru a se bucura împreună de câţiva ani fericiţi.

Fiindcă se simţea bine în compania acelui bărbat: era curtenitor, spiritual, atent. Făcea gesturi
frumoase de care ea nu se mai bucurase din tinereţe: îi dăruia flori, îi săruta mâna când se întâlneau, îi aşeza perna pe fotoliu, pentru a sta mai bine, insista să facă el ceaiul şi să-l servească. Îi oferea puţină fericire de care voia să se bucure, acum când copiii erau mari şi nu mai aveau nevoie de ajutorul ei.
Nu înţeleseseră nimic, nu vruseseră să înţeleagă şi o acuzaseră că şi-a pierdut minţile acum, la bătrâneţe, că e victima unui şantaj sentimental. Se privise în oglindă? Îşi văzuse faţa? Cuvintele căzuseră grele, şi ei o somaseră să renunţe la gândul căsătoriei, dacă nu, o vor renega. Ieşiseră furioşi din cameră, lăsând-o în fotoliul vechi, să reflecteze asupra situaţiei.
Ea oftase, apoi închisese ochii, trecându-şi mâna peste faţa brăzdată de riduri şi lacrimile începusră să şiroiască pe obraji, înnodându-i-se sub bărbie. Dusese mâna la buzunar, căutând batista, şi în mişcarea sa dădu de perna pe care el i-o aşezase, cu o oră înainte. Pipăi perna, apoi o strânse tare, ca pentru a se convinge că e acolo, că există, şi gestul avu darul de a o face să se hotărască. Da, avea să se recăsătorească, orice ar fi făcut ei ca să o împiedice. Şi ea avea dreptul la fericire.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: