marți, mai 20, 2008

Globul de sticlă

Rătăcea pe străzi de ore întregi, lovindu-se de trecătorii care o priveau miraţi sau indignaţi. Nu ştia unde merge, unde se va opri, nu vedea nimic din ce era în jur, doar o ceaţă groasă, care făcea ca lumea să nu se mai distingă. Lacrimile-i curgeau pe obraji fără măcar să-şi dea seama, i se înnodau sub bărbie, picurându-i pe bluza înflorată şi ea le ştergea instinctiv, în timp ce înainta printre oamenii străini.

Strada i se păruse întotdeauna ostilă, un loc plin de ameninţări. Aşa o învăţaseră părinţii, transmiţându-i o teamă nejustificată pentru necunoscutul de dincolo de uşa casei. La fiecare colţ de stradă o aştepta o posibilă primejdie, aşa-i tot repetaseră, în dorinţa lor de a o feri de tentaţiile vârstei, ale vieţii. Violatori, tâlhari, hoţi de adolescente, care-şi duceau prada în Occident, toţi aceştia se aflau în parcul unde nu trebuia să întârzie după înserare, pe strada unde nu intervenea nimeni dacă o tânără era agresată. Cel mai bine era să evite cât mai mult să stea afară, să vină direct acasă de la şcoală, fără să intre în contact cu nimeni.

Crescuse singură, astfel, fără prieteni, cei mai buni fiind părinţii, după cum aceştia susţineau. Nu avusese cum să-şi dea seama dacă e sau nu adevărat, dar după ştirile de la televizor, pe care părinţii i le arătau cu înverşunarea celui care vrea să dovedească faptul că are dreptate, aşa se părea, că nu putea avea încredere decât în părinţii săi, singurii săi prieteni adevăraţi. Ei ştiau ce e mai bine pentru ea, ei hotărau cu ce să se îmbrace, atitudinea pe care trebuia s-o aibă faţă de cutare sau cutare lucru. Crescuse în umbra lor, fără personalitate, fără dorinţi şi fără să se gândească la viitor. De acesta se ocupau părinţii ei, ştiau ei ce e mai bine pentru fiica lor, doar erau adulţi, oameni trecuţi prin viaţă. Şi apoi, făcuseră mari sacrificii ca s-o crească, s-o educe, să-i pună pe masă tot ce era mai bun.

Anii trecură astfel, sub un glob de sticlă pe care-l ridicau şi aşezau părinţii săi şi veni vârsta majoratului. Atunci îşi exprimă, pentru prima oară, o dorinţă. Ar fi vrut să meargă la facultate, să se facă doctor, fiindcă observase multă suferinţă în jurul ei şi voia să ajute oamenii. A fost prima dată când a simţit palma grea a tătălui. Cum putea ea să se gândească la aşa ceva, la facultate? La ce-i trebuia facultate şi cine îi băgase în cap astfel de prostii, cu salvarea umanităţii? Oamenii să-şi vadă de treaba lor iar ea să nu le ducă grija, avea cine, doar erau atâtea organizaţii pe lumea asta, atâţia bogătaşi care nu ştiau pe ce să mai cheltuiască banii. Uitase oare cât de greu o crescuseră? Cum s-o mai ţină şi la facultate? Acum era timpul ca ei să-şi primească răsplata pentru cei 18 ani de sacrificii.

Îi prezentaseră un bărbat de vreo 40 de ani, chel, cu burtă, care transpira încontinuu, trecându-şi o batistă mare, în carouri, peste fruntea îngustă. Nu înţelesese nimic din discuţie, la început, nu pricepuse de ce bărbatul acela atât de antipatic îi zâmbea încontinuu, de ce întinsese mâna spre ea, încercând o mângâiere stângace, o atingere rece, ca de reptilă. Se trăsese speriată, încercând să înlăture senzaţia atingerii prin ştergeri repetate, căutând din privire ajutorul părinţilor. Dar aceştia, surprinzător, o împinseseră din nou spre bărbatul acela, sfătuind-o să fie drăguţă, amabilă, fiindcă era logodnicul ei. Un bărbat cu situaţie, avea o firmă de avocatură, era un om bun, care avea s-o ţină numai în puf. Îşi dorea o nevastă cuminte, fecioară, o nevastă care să-l aştepte cu mâncarea caldă, să ştie să-l îngrijească, să-i ducă numele mai departe prin moştenitori, câţi mai mulţi şi dacă se putea, de sex masculin. Nu cerea mult pentru câte oferea, nu? Şi apoi, şi ei aveau asigurată o rentă, aşa le promisese, nu mai aveau nevoie să muncească. Nu-i aşa că era bine că o feriseră de tentaţiile lumii, ale străzii? Trebuia să le fie recunoscătoare pentru norocul pe care-l avea, lor li se datora.

Îi privise cu spaimă, spaima pe care o ai când te afli în faţa unui pericol neaşteptat. Într-o fracţiune de secundă înţelesese târgul făcut, pricepuse că părinţii săi o vând ca pe o marfă. Viitorul ei nu-i mai apăru decât ca marfă de schimb şi într-o clipă înţelese că trebuie să fugă de acolo, altfel viaţa ei se va sfârşi.

Iată, era pe stradă acum, starda care până acum câteva ore era duşmanul ei. Alerga cu lacrimile şiroind, lovindu-se de oamenii aceia străini care o înjurau sau o ignorau, şi aceştia i se păreau mult mai reali decât crezuse şi, iată, femeia bătrână care o întrebase dacă are nevoie de ceva şi se oferise s-o adăpostească i se păru cu mult mai umană decât cei care o aşteptau acasă, convinşi fiind că fuga sa a fost o rătăcire. Dar ea ştia că nu se va mai întoarce niciodată, că globul de sticlă se spărsese, îl spărsese şi că de-acum înainte viitorul era în faţa ei, îl va făuri singură.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: