vineri, mai 09, 2008

Strada pietonală


Soarele începe să se ascundă după clădirile cele mai înalte ale oraşului, dar nimeni nu pare să-i observe jocul. Oamenii trec grăbiţi pe strada pietonală, loc, până nu demult, al promenadei de duminică, şi razele roşietice pe care încearcă să le arunce spre ei se împiedică în blocurile cenuşii.

Un singur om însă priveşte asfinţitul, în fiecare seară, de pe strada pietonală. În viermuiala aceea pestriţă, o femeie trece agale cu un cărucior în care doarme liniştit un sugar de vreo zece luni. În fiecare seară se opreşte în acelaşi loc, lângă librăria veche, şi-şi pune mâna streaşină la ochi, scrutând cerul. Stă aşa o vreme, zâmbind vreunei amintiri, după care îşi reia plimbarea, nu înainte de a arunca o privire pruncului adormit din cărucior.
Dacă ar avea cineva curiozitatea să o întrebe de ce îndeplineşte acel ritual al privitului asfinţitului de soare, ar primi un răspuns tare ciudat pentru asemenea vremuri practice, când timpul înseamnă bani. Tânăra femeie de vreo douăzeci şi cinci de ani ar răspunde simplu: se bucură de viaţa care i-a fost dată. Pragmaticii i-ar râde în nas dar visătorii, puţini câţi mai sunt, ar primi-o cu braţele deshise în rândurile lor.

Povestea ei însă ar legitima acest răspuns. Căci s-a întors din pragul morţii, trasă înapoi de o mână fermă, salvatoare. Cu nici un an în urmă, privise de sus, de pe blocul cel mai înalt, oamenii de pe strada pietonală, îi privise cum se mişcă, agită, nişte furnici anonime care o respinseseră. Se urcase acolo, pe blocul cel mai înalt, tocmai pentru că o alungaseră, goniseră cu pietre, pedepsind-o pentru păcatul de a purta în pântec o viaţă pe care n-o dorea nimeni, n-o revendica nimeni.

Tatăl fetiţei – căci fetiţă era, văzuse la ecograf – nu-şi asumase rolul de părinte, speriat dintr-o dată de o responsabilitate pe care n-o dorise decât verbal şi o părăsise, într-un mod grosolan şi fără de întoarcere. Nici mama sa nu-i înţelesese şi nu-i acceptase drama, alungând-o cu vorbe grele din casa părintească, unde încercase să găsească sprijin şi adăpost. Se aciuiase pentru câteva săptămâni la o prietenă, a cărei generozitate fu curmată de intervenţia brutală a bărbatului ei, care nu accepta prezenţa unei femei însărcinate şi nemăritate în casa lui, în preajma copiilor lui.

Rătăcise apoi multă vreme pe stradă, mergând fără ţintă, fără gând limpede, lovindu-se de oameni indiferenţi sau care o îmbrânceau cu răutate, de parcă ar fi avut ceva personal cu ea. Picioarele i se umflaseră peste măsură, şi la un moment dat se descălţase, mergând cu pantofii în mână, până când îşi dăduse seama, brusc, că nu mai are nevoie de pantofii scâlciaţi. Îi lăsase totuşi lângă coşul de gunoi, gândindu-se că poate îi vor trebui cuiva mai sărac decât ea.
Când ajunsese pe blocul înalt, o cuprinsese ameţeala şi simţise nevoia să se aşeze. Se târâse apoi spre marginea lui şi de acolo privise furnicarul de oameni. Păreau atât de mici! Precum sufletele lor. Se uitase pe urmă spre cer, căutând parcă pe cineva sau ceva în imensitatea aceea albastră, şi buzele ei rostiseră o rugăciune, o implorare de a fi iertată mai degrabă. Se închinase şi se ridicase în picioare, încercând să privească în jos, acolo unde avea să ajungă în câteva secunde, în coborârea ei spre moarte. Picioarele începuseră să-i tremure dar îşi impusese să fie tare, să fie puternică, fiindcă în puţin timp totul avea să se sfârşească. Va fi linişte după aceea, va fi fericită.
Crezuse că a ajuns deja dincolo şi îi venise să râdă. Fusese aşa de uşor! Nu simţise durere, nu i se derulase toată viaţa prin faţă, aşa cum auzise că se întâmplă în momentul în care mori. Cerul era deasupra ei şi primul gând fu că a ajuns deja în rai, era printre nori, deci fusese o femeie bună, până la urmă Dumnezeu se milostivise de ea şi de sufletul din pântec şi îi primise la El. Auzise apoi o voce care venea foarte de aproape, şi simţise că o zgâlţâie cineva de umăr. Chipul lui Dumnezeu apăruse în faţa ochilor ei dar, ce ciudat, semăna foarte mult cu doctorul rezident întâlnit cu trei luni în urmă la spitalul unde îşi făcuse analizele.
Îl urâse atunci pentru că s-a amestecat în viaţa ei. Nu avea nici un drept să o oprească să moară, nu avea nici un drept să intervină în zborul ei spre neant. Atunci îl urâse cu toată fiinţa ei, dar acum, după un an, sentimentele erau altele. Deveniseră între timp soţ şi soţie, fetiţa purta numele doctorului, şi viaţa avea rost acum, viaţa era frumoasă.
În fiecare seară, spre asfinţit, pe strada pietonală o femeie tânără merge agale spre spitalul oraşului, pentru a-şi întâmpina soţul şi, în drumul ei liniştit se opreşte de câteva ori şi-şi pune mâna streaşină la ochi, încercând să privească soarele ce se ascunde după blocul cel mai înalt al oraşului. Şi, de aici, de jos, de unde se află ea, pare să-l zărească, fiindcă de fiecare dată se întoarce spre cărucior cu un zâmbet de fericire pe chip.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: