sâmbătă, mai 17, 2008

Precum Adam şi Eva

Ochii îl dureau, aţintiţi asupra luminii puternice din holul elegant, şi nici nu ştia de când stătea acolo, ascuns după coloana din marmură, pândind, cu sufletul îndoit dar şi plin de speranţa că e doar o glumă proastă. De fapt, nici n-ar fi trebuit să se afle aici, era semn de neîncredere, slăbiciune; prezenţa lui anula cei doi ani de fericire, când nimic nu-i umbrise. Fiindcă, dintr-o dată, prietenul lui, poliţistul, îi spusese. El râsese la început, apoi se enervase de-a binelea când văzuse că acesta era serios şi insista, dându-i amănunte. La ora cutare, locul cutare.

Şi iată-l aici, pândind-o de trei ore pe femeia vieţii lui. Eşti un prost, îşi spuse lui însuşi, şi se pregăti să plece, enervat că s-a lăsat aşa de uşor prins în capcană. Probabil că prietenul lui – de fapt, halal prieten – se amuză acum, bucuros că a dovedit că încrederea în femei are temei ca încrederea în duşmani. Când nu-i priveşti te înjunghie pe la spate. Şi doar avuseseră discuţia aceasta de zeci de ori, şi uite, acum îi dovedise că el, care-l contrazicea, n-are încredere în cea pe care urma s-o ia de soţie.

O văzu, însă, şi abia o recunoscu. Ceva era schimbat, dar nu-şi dădea seama ce. Da, părul. De obicei, prins în coadă, acum era ca al unei păpuşi, plin de zulufi. Şi mersul era diferit de cel pe care i-l ştia. Era puţin legănat, îşi unduia şoldurile de parcă ar fi vrut să atragă atenţia asupra ei. Îi ieşi înainte, luând-o prin surprindere, şi ea-l privi speriată, de parcă ar fi văzut o stafie, dar numai o clipă, recăpătându-şi apoi privirea obişnuită. Glasul însă îi tremura puţin, când îi explică faptul că băuse o cafea cu o prietenă la barul hotelului – n-avea voie, cumva? atacă ea prima. El bătu puţin în retragere, da, putea fi adevărat, nu se gândise o clipă la varianta asta, şi era cât pe ce să-i mărturisească totul, fiindcă simţea că nu poate începe un nou drum cu un secret care privea viaţa lor.

Deschise gura, dar se miră şi el de cuvintele pe care le auzi: „deschide, te rog, geanta“. Asta rostise, împotriva voinţei lui, împotriva raţiunii. Clipele care urmară au fost, poate, cele mai urâte din existenţa lui de până atunci: Irina se înroşise, apărându-şi geanta cu mâinile, de parcă el ar fi vrut să i-o deschidă cu forţa, şi bâiguia ceva despre politeţe. Văzând-o cum îşi ţinea geanta, îndărătnică şi furioasă, se cutremură. Dar dacă e adevărat? Acum trebuia să meargă până la capăt. Îi smulse geanta din mâini şi, o clipă mai târziu, harta verde a Europei apărea de pe bancnota de o sută de euro.

Dar parcă tot nu-i venea să creadă; poate împrumutase banii aceia de la cineva, poate făcuse economii şi schimbase leii în euro…

Confirmarea veni însă de la ea: rece, crudă, în câteva cuvinte. Da, urca în camerele străinilor, pentru bani. Într-o oră câştiga mai mult decât într-o lună, din salariul ei de profesoară. Făcea asta de aproape un an, fiindcă-i plăcea să fie elegantă, să meargă cu taxiul, să fie o femeie independentă. Într-adevăr, greşise că nu-i mărturisise viaţa ei dublă, sau că nu se oprise când se îndrăgostise de el şi hotărâseră să se căsătorească. Dar îşi spusese că l-ar fi pierdut, n-ar fi înţeles, era şi normal, la urma-urmei, să nu accepte să o împartă cu nişte necunoscuţi, dar ea nu simţea deloc că-l trăda, era ca o meserie, dura puţin şi era profitabilă.

El însă nu mai auzea nimic; îi vedea buzele mişcându-i-se, lacrimile spălând rimelul pleoapelor, şi abia acasă îşi dădu seama că mintea lui înregistrase totul şi cuvintele pe care ea i le spusese se derulau acum de parcă atunci ar fi fost rostite. Dragostea lor fusese falsă, era găunoasă ca un măr roşu, cu miezul mâncat de vierme. Se simţea sleit de orice speranţă, de orice sentiment frumos şi sufletu-i era plin de furie. Mai presus de toate, încrederea în oameni îi fusese nimicită. Lumea era acum urâtă, oameni strâmbi, sluţi, parcă-şi etalau hidoşenia pe faţa schimonosită într-un rânjet continuu.

Nu-i răspunse la telefon, nici nu-i deschise uşa, lăsând-o să stea pe hol, fără să resimtă altceva decât furie. În timp ce ea stătea acolo, pândindu-l aşa cum făcuse şi el, îşi amintea, fără voie, momentele frumoase petrecute împreună. Încerca să le alunge, dar ele reveneau mereu, obsesiv: printr-o melodie, printr-o simplă atingere a pieptenului pe care-l împărţiseră în prima seară când rămăsese la el. Minunată fusese noaptea aceea şi cele care îi urmaseră: goi, în patul mare, discutau până dimineaţa despre literatură, teatre. Ei doi, Adam şi Eva ai secolului XXI.

Aşa spusese ea odată, amuzată de goliciunea lor. Şi iată că ea muşcase din mărul ispitei. Oare Eva îl iubise pe Adam? Oare acesta o iertase pentru păcatul comis? Se pare că da, din moment ce pe pământ au avut urmaşi. Dovadă că numai Dumnezeu are dreptul de a pedepsi şi de a ridica piatra spre a-l lovi pe păcătos. Oare? îşi zise el, şi gândul îl făcu să sară din pat şi să se apropie, pe vârfurile picioarelor, de vizorul uşii de la intrare.

Era acolo, pe trepte, aşteptând ghemuită, şi părea atât de fragilă şi de nenorocită… Avu intenţia să descuie, îi era dor de vocea ei blândă, de zâmbetul, de dragostea ei. Mâna i se opri însă pe yală, nu, încă nu putea, era prea devreme. Poate mâine. Poate mâine o va ierta şi o vor lua de la început. Fiindcă, orice ar fi, o iubea şi simţea că oricărui păcătos i se mai oferă o nouă şansă.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: