marți, iunie 17, 2008

Conspiraţia

O valiză, acesta era tot trecutul ei. Anii îşi alungaseră amintirile şi altele se pregăteau să se nască, într-un alt fel de viaţă, la care visase doar când fusese adolescentă. Pentru că apoi visurile muriseră, fuseseră mutilate de o realitate pe care şi-o făurise oarecum singură, căci numai ea îşi alesese drumul de pe care dorea să iasă acum, renegându-l, abandonându-l.

Şi nici măcar nu se aflase la o intersecţie a vieţii ei, pentru a se aştepta la o asemenea schimbare, pentru a privi în stânga, apoi în dreapta, încercând să vadă, pe sub mâna făcută streaşină la ochi, dacă la capăt se află o fundătură sau nu. Nu fusese deloc pregătită pentru evenimentul acesta, de a sta la mijloc de intersecţie şi de a alege un drum. Se considera prea bătrână pentru o asemenea decizie, viaţa ei nu mai putea fi decât lineară, avea coordonate bine trasate: facultatea copiilor, căsătoria lor, creşterea nepoţilor. Nici măcar nu-şi dăduse seama cât de monoton, lipsit de valoare putea fi acest viitor atât de previzibil, unde dragostea nu se manifesta decât prin evenimentele copiilor. Deşi se căsătorise din dragoste, în urmă cu 26 de ani. Dar sentimentul acesta se uzase în timp, un timp prea supus încercărilor vremurilor în care trăiseră. Jumătate din el, fusese singură. Cât Laurenţiu, soţul ei, fusese plecat pe mare, ea trebuise să facă faţă mult prea multor încercări, şi nu întotdeauna ieşise învingătoare. Toate aceste dispute cu timpul lăsaseră urme, îşi mai pierduse din feminitate, privirea devenise puţin tristă, şi se intensifica atunci când întâlnea cupluri care păreau fericite, întorcea capul după ele pe stradă, imaginându-şi povestea lor de dragoste. Asta, fiindcă dragostea ei murise în fiecare zi câte puţin, prea multele greutăţi pe care trebuise să le ducă de una singură îi sufocase sentimentul acesta. Dacă apăruse un altul? Da, dar era ceva nedefinit, pe Laurenţiu îl precepea ca pe un prieten, căruia îi putea spune orice, sau aproape orice, dar pe care a cărui prezenţă, în momentele critice, nu se putea baza. Fiindcă exact atunci se întâmpla ca el să fie chemat pe mare pentru câteva luni, iar ea se pomenea din nou singură.

Era ca un abandon, o trădare. Aşa începuse să perceapă plecările lui. Ca pe o conspiraţie a vieţii. O acceptase, iniţial, dar cu vremea, începuse să se revolte împotriva acesteia. Nu violent, ci o anumită stare de melancolie, tristeţe pusese stăpânire pe ea. O nostalgie a ceva ce nu se întâmplase niciodată, ce nu trăise niciodată: o mare iubire, necondiţionată, unică, aşa cum numai o dată în viaţă poţi întâlni. N-o căutase, deoarece considera că nu toţi au această şansă, care apare doar când trupurile, spiritele sunt tinere, frumoase. Şi apoi, ce s-ar fi întâmplat cu familia ei? Cum ar fi privit-o, judecat-o? Fiindcă era sigură că nu şi-ar fi putut ascunde sentimentele, că ar fi trebuit să aleagă, şi nu credea că ar fi renunţat la marea iubire, prea dorită, visată pentru a o ucide. Uneori se simţea foarte vinovată pentru gândurile ei, şi încerca să privească în sufletul lui Laurenţiu, să vadă dacă el i-a simţit trădarea. Dar de cele mai multe ori, el nu era acolo, plecat pe un drum care se îndepărta din ce în ce mai mult de al ei.

Când s-a întâmplat, a crezut că e o farsă, că un Cupidon şugubăţ a săgetat-o pentru a se distra, inoculându-i nişte emoţii şi sentimente pe care doar o adolescentă la poate resimţi: mâinile îi transpirau, genunchii i se înmuiau, tremura când îl întâlnea. Mai întâi a fost doar o privire, dar acea privire încărcată de toate promisiunile viitorului plin de dragoste. Un fulger. S-a sprijinit de balustradă, neînţelegând ce i se întâmplă, dar săgeata intrase în sufletul ei pentru a rămâne acolo şi a-şi face loc cât mai adânc. De aceea, când şi-a revenit puţin, s-a pomenit că are sufletul plin de un sentiment ciudat, difuz, pe care nu-l putea controla, aşa cum nu şi-a putut opri nici mai târziu gândul să nu se îndrepte spre necunoscutul întâlnit. Nopţile au devenit dintr-o dată prea lungi iar patul acela care-i odihnea trupul deveni neprimitor, căci altfel cum să-şi explice faptul că se perpelea de pe o parte pe alta!

Îl revăzu după câteva zile şi acelaşi fulger le străbătu ochii, înlănţuindu-i într-o lume aparte, în care înţeleseră că nu vor putea fi decât împreună. N-au avut nevoie de cuvinte, doar de acea privire, iar el, necunoscut doar ca nume, se apropie de ea, zâmbind. O copleşi aceeaşi senzaţie adolescentină, pe care o resimţi şi în zilele următoare, la fiecare întâlnire a lor. Trecu o săptămână doar, şi Ana era sigură acum că pornise pe un alt drum, unde nu mai avea trecut, unde tot ce însemnase familia ei devenea fără importanţă. Copiii, amintirile, dragostea pentru ei, prietenia pentru Laurenţiu, toate aceste păleau în faţa viitorului care o aştepta. Îşi strânse câteva lucruri fără grabă, doar strictul necesar, căci în noua ei viaţă nu avea nevoie de nimic de aici, din apartamentul cu trei camere, atât de obişnuit şi plin de obiecte a căror valoare sentimentală dispăruse dintr-o dată, ca şi cum n-ar fi existat. În timp ce-şi închidea valijoara, un elefant de pluş se desprinse de pe etajeră şi poposi, ca un reproş mut, pe pat. Îl ridică, mirată de apariţia lui, şi dintr-un colţ al minţii, crezut uitat demult, veni spre ea amintirea: era într-o duminică, erau în parc, şi fetiţa cea mare, să fi avut atunci vreo patru ani, îl câştigase la un concurs de poezii, la grădiniţă. Revăzu mersul ei mândru, sub privirile invidioase ale colegilor, ţinând strâns în braţe trofeul, de parcă s-ar fi temut să nu i-l smulgă cineva.

Se prăbuşi pe pat, lângă valijoară, ţinând strâns în braţe jucăria din pluş, aşa cum cu ani în urmă făcuse fetiţa ei, şi simţi că nu va putea porni pe un alt drum. Viaţa ei, indiferent de fulgerul acela apărut din neant, nu avea decât un singur drum, nu mai avea cum să cunoască intersecţii. Amintirile ei erau aici, nu trebuia să le renege, să le ucidă, fiindcă ar fi însemnat să-şi ucidă copiii, soţul. Nu era nici mai bună, nici mai rea decât a altora, dar era viaţa ei, alegerea fusese făcută cu ani în urmă. Fulgerul avea să mai lumineze o vreme, ca în orice furtună, dar avea să dispară, trebuia să dispară, ea va mai purta o vreme acea urmă a arsurii în suflet, dar îi va avea pe ei, copiii, pentru a o vindeca. Privi elefantul din pluş, neschimbat de anii care trecusră peste el, şi avu impresia – desigur, era doar o impresie – că acesta-i zâmbeşte, mulţumit de decizia ei.


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: