luni, iunie 09, 2008

Gardul

Şipcile gardului stăteau aplecate, copleşite parcă de greutatea tristeţii care-i cuprinsese pe cei ce le înălţaseră, în dorinţa lor de a uita viaţa celor pe care-i exilau, astfel, într-o altă viaţă din care ei nu voiau să mai facă parte. O vreme gardul se înălţase drept, susţinut poate şi de valurile de ură ce-l loveau din ambele părţi, apoi timpul le aplecase într-o parte, ca şi cum ar fi cerut o capitulare.

Gardul fusese ridicat cu cinci ani în urmă, când bătrânii îşi dăduseră seama că nu mai e cale de întoarcere, de împăcare. Casa frumoasă din fundul curţii, pe care o construiseră cu trudă dar şi cu multă dragoste, ei bine, casa aceea nu mai era a fiicei lor ci a „fraţilor“. Fiica lor nu era, de fapt, fiica lor ci adoptată, dar o crescuseră ca pe propriul copil, o dăduseră la şcoală şi când s-a măritat i-au făcut cadou de nuntă jumătate din curtea lor mare, cu livadă. Acolo i-au înălţat casa, frumoasă, i-au mobilat-o, dăruindu-i fiecare lucru din tot sufletul lor de oameni bătrâni, care-şi pun în copil speranţa asigurării liniştii clipelor pe care le mai au de trăit. Dar Liliana, fata lor adoptivă, avea să le dovedească, încă o dată, că viaţa e imprevizibilă, că niciodată nu-l cunoşti îndeajuns pe cel de lângă tine. A fost suficientă o singură vizită a fratelui ei, sectant întors din străinătate, pentru ca Dumnezeu să capete alt nume, dragostea pentru familie să moară şi importanţa bunurilor lumeşti să dispară, să devină un bun colectiv, pus la dispoziţia „fraţilor“ întru credinţă. Averea a fost trecută pe numele sectei repede, peste noapte, bătrânii aflând, înmărmuriţi, că tot ce era în jumătatea cealaltă a curţii, toată averea fetei lor dispăruse, înghiţită de frăţie.

Le-a fost greu să accepte, încă o dată, că au rămas din nou singuri, că şi de data aceasta au greşit, că sunt vinovaţi că şi-au făcut speranţe deşarte. În urmă cu treizeci şi cinci de ani, când îşi dăduseră seama că nu vor avea niciodată copii, s-au gândit să înfieze un băieţel. Buclele blonde şi ochii albaştri ai băieţelului care se ţinea de fusta Mariei, spunându-i „mamă“ i-au convins că acesta trebuie să fie cel aşteptat. Îl crescuseră cu multă dragoste, îl răsfăţaseră, îl alintaseră, oferindu-i tot ce era mai bun, şi aveau de unde, căci erau bogaţi, aveau pământ, animale, erau respectaţi în comună. Un singur lucru îi ascunseseră, că e înfiat. Aşa au considerat ei că e mai bine, că nu trebuie să afle, ca nu cumva să se îndepărteze de ei. Un secret pe care-l ştiu însă mai mult de două persoane nu mai e secret, aşa că, după primul an de facultate, când restanţele erau semn de repetenţie clară, băiatul a aflat, întâmplător, că părinţii lui sunt adoptivi. Nimeni nu a ştiut care a fost motivul pentru care şi-a luat viaţa, în prima zi de vacanţă, dacă a fost şocul aflării originii sau teama de a înfrunta o realitate nu tocmai roză. Ei s-au învinovăţit atunci pentru sinuciderea fiului lor, Maria a fost internată multă vreme la spital, căutând vindecare pentru o vină care era, de fapt, a lumii întregi, care impune o anume mentalitate.

Timpul a trecut însă, rănile s-au mai vindecat şi spectrul singurătăţii şi bătrâneţii le-a apărut din nou, sfaturile celorlalţi au început să fie luate în seamă şi s-au gândit că ar fi bine să încerce din nou să ia un suflet lângă ei, să-l aibă sprijin pentru un final care părea să fie nu prea îndepărtat. Au înfiat o fată, de data aceasta nu i-au ascuns adevărul, nici nu aveau cum, avea 9 ani fetiţa, şi au crescut-o şi pe ea cu multă dragoste, refăcând gesturi de tandreţe, retrăind clipe de îngrijorare, de bucurie. Când aceasta s-a căsătorit au fost cei mai fericiţi oameni de pe pământ, şi şi-au imaginat cu emoţie cum îşi vor ţine în braţe nepoţeii. I-au dat jumătate din curtea lor, să aibă casa ei, aşa era bine, tinerii cu tinerii, bătrânii, cu bătrânii, i-au dat bani să şi-o ridice, să o mobileze cu lucruri de calitate şi frumoase. Era aici, lângă ei, erau liniştiţi, împăcaţi, căci Liliana observase semnele de bătrâneţe pe care ei încercau să le ascundă şi-i ajuta, îi răsfăţa aşa cum ei, la rândul lor, făcuseră cu ani în urmă.

Întoarcerea fratelui din străinătate a fost semnul despărţirii lor. Nici până în ziua de azi nu au înţeles cum a putut avea atâta influenţă, putere de convingere, cum a putut-o determina să-i uite, să renunţe la toate lucrurile lumeşti în favoarea unui rai promis. Certurile au devenit violente, Liliana nu accepta nici un sfat, doar „fraţii“ contau şi bătrânii au înţeles, până la urmă, că femeia din faţa lor e doar o străină. Femeia care le cerea, impetuos, restul de avere, ca s-o dăruiască „fraţilor“. Atunci a fost ridicat gardul, peste care Liliana se uita cu ură, aruncându-le vorbe grele. Bătrânii au primit şi această a doua lovitură, acceptându-şi destinul care le arăta că vor fi singuri, singuri cu bolile şi neputinţa lor, singuri până-n clipa în care vor închide ochii. În ciuda dragostei cu care se dăruiseră celor doi copii ai lor, căci aşa-i considerau, ca fiind copiii lor. Gardul se înălţase drept vreo câţiva ani apoi se lăsase într-o parte, de prea multă ură, poate. Erau zile întregi când nu aruncau nici măcar o privire spre el, încercând să-l ignore, să uite ce era dincolo de el.

În ziua în care au văzut-o trecându-le pragul, smerită, cu lacrimi în ochi, au înlemnit, de parcă ar fi zărit o arătare. Era ea însă, Liliana, în carne şi oase. Fratele ei murise în urmă cu o lună, ştiau asta, şi totuşi nu era îmbrăcată în negru ci în rochia pe care ei i-o dăruiseră la ultima aniversare sărbătorită împreună. Cuvintele au fost puţine, de iertare, dar ei, bătrânii, nu aveu nevoie de mai multe. Sufletul copilului lor revenise, o recunoşteau, era ea, eliberată de sub puterea fraţilor, o putere pe care nici ea şi nici ei, mai târziu, nu au avut cum să şi-o explice. Bine că se terminase, gata, acum nu mai conta, fata lor se întorsese şi au îmbrăţişat-o plângând, strângând-o cu braţele lor osoase, pline de o putere nebănuită, puterea pe care ţi-o dă fericirea.

În aceeaşi zi, gardul din şipci dispăru, strâns într-un colţ al curţii, lemne de foc pentru iarna ce avea să vină. O aşteptau fără spaimă, căci în sufletele lor era cald.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: