Sprijin la bătrâneţe...
Nu cere, nu imploră milă, nu cerşeşte. Aşezată pe o bancă, în parc, bătrâna în zdrenţe soarbe dintr-un pahar cu suc aruncat de vreun copil în coşul de gunoi şi pe care ea l-a recuperat, spre potolirea setei. Cu paiul – recuzită a paharului – se chinuieşte să capteze şi ultima picătură şi gestul ei o impresionează pe femeia aşezată pe o bancă vecină. Aceasta nu e adeptă a cerşetoriei, nici a celei blânde, care zgândăre inima, nici a celei agresive, care indignează. Consideră cerşetoria un fenomen întreţinut de cei care contribuie, băneşte, şi de aceea nu dă nici un leu celor care o asaltează pe stradă, sub diferite pretexte înduioşătoare.
Bătrâna aceea însă era altfel, aşa că femeia şi-a chemat băieţelul care se dădea pe tobogan, i-a dat o bancnotă şi l-a rugat să i-o înmâneze bătrânei. Ascultător, băieţelul îşi îndeplineşte sarcina, după care-şi întreabă mama: „I-ai dat din milă, nu?“. Apoi, fără să aştepte răspuns, îşi continuă joaca, iar mama, lectura.
Câteva minute se mai scurg şi bătrâna se ridică, greu, de pe bancă, îşi ia sacul peticit şi porneşte încet spre ieşirea parcului. În faţa băncii pe care stă femeia, se opreşte şi-i urează sănătate şi să aibă parte de copil. „Să-ţi fie sprijin la bătrâneţe“, spune ea, apoi îşi vede de drum. În urma ei, femeia priveşte lung, pe gânduri.
Sprijin la bătrâneţe? – temă de meditare, într-adevăr. Câţi dintre adulţii de azi, copiii de ieri, sunt sprijin pentru părinţii lor? Destui, dar prea puţini totuşi, dacă plecăm urechea la poveştile vecinilor, cunoscuţilor noştri. Crescuţi în spiritul ideii „părinţii trebuie să-şi ajute copiii“, aceştia din urmă consideră că e o obligaţie a părinţilor lor să le dea bani din pensie, să le facă menajul, să împartă cu ei câştigul de pe urma porumbului vândut de asociaţie. Iar cei care nu procedează astfel fiindcă nu au posibilităţi materiale sau fizice să fie sprijin al copiilor lor, sunt priviţi, atât de propriii copii dar şi de către comunitate, drept nişte părinţi degradaţi. De-asta există părinţi pe lume, să-şi ajute copiii, aceasta e menirea lor până-n ultima clipă, aşa se crede.
Dar poate că în perpetuarea acestei idei o mare parte din vină revine chiar celor care sunt direct implicaţi în procesul de educaţie, părinţii. Ei îşi cresc copiii astfel, învăţându-i că li se cuvine totul, că ei au prioritate întotdeauna. Adevărat, dar poate că spre bătrâneţe, când familiile copiilor lor sunt deja formate, plecate din casa părintească, poate că bătrânii aceştia au nevoie şi ei de puţină căldură sufletească, de o floare, un cadou. Poate că ar trebui, cu puţinii lor bani puşi deoparte, să plece în excursia pe care au amânat-o toată viaţa, şi nu să-şi împrumute copiii pentru a-şi schimba mobila din casă – termen fals, căci de cele mai multe ori împrumutul devine dar.
Într-adevăr, vremurile sunt grele, tinerii nu o duc deloc uşor, se ştie cât de dificil e pentru o familie tânără să-şi facă un rost, dar asta nu înseamnă să-i storci pe părinţii bătrâni de ultima vlagă, de ultimul leu. Sprijin la bătrâneţe nu înseamnă neapărat să-ţi întreţii părinţii ci, de multe ori, să nu atentezi la pensia lor. Să nu întinzi mâna spre ei, chiar dacă sunt părinţii tăi şi crezi că sunt obligaţi să te ajute. O vor face, dar nu e deloc normal să se întâmple astfel. A fi părintelui tău sprijin la bătrâneţe nu trebuie să însemne să-l sprijini ca să-i bagi mâna în buzunar după bani. Ci să-i fi aproape, să-l ajuţi cu o vorbă bună, să nu-l copleşeşti cu problemele tale, să-i zâmbeşti, să-i telefonezi, să-i faci tu piaţa, şi nu invers. Nu e foarte greu şi nici nu e nevoie de foarte mult pentru a-i arăta că-i eşti alături. Pentru a-i fi sprijin la bătrâneţe.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Bătrâna aceea însă era altfel, aşa că femeia şi-a chemat băieţelul care se dădea pe tobogan, i-a dat o bancnotă şi l-a rugat să i-o înmâneze bătrânei. Ascultător, băieţelul îşi îndeplineşte sarcina, după care-şi întreabă mama: „I-ai dat din milă, nu?“. Apoi, fără să aştepte răspuns, îşi continuă joaca, iar mama, lectura.
Câteva minute se mai scurg şi bătrâna se ridică, greu, de pe bancă, îşi ia sacul peticit şi porneşte încet spre ieşirea parcului. În faţa băncii pe care stă femeia, se opreşte şi-i urează sănătate şi să aibă parte de copil. „Să-ţi fie sprijin la bătrâneţe“, spune ea, apoi îşi vede de drum. În urma ei, femeia priveşte lung, pe gânduri.
Sprijin la bătrâneţe? – temă de meditare, într-adevăr. Câţi dintre adulţii de azi, copiii de ieri, sunt sprijin pentru părinţii lor? Destui, dar prea puţini totuşi, dacă plecăm urechea la poveştile vecinilor, cunoscuţilor noştri. Crescuţi în spiritul ideii „părinţii trebuie să-şi ajute copiii“, aceştia din urmă consideră că e o obligaţie a părinţilor lor să le dea bani din pensie, să le facă menajul, să împartă cu ei câştigul de pe urma porumbului vândut de asociaţie. Iar cei care nu procedează astfel fiindcă nu au posibilităţi materiale sau fizice să fie sprijin al copiilor lor, sunt priviţi, atât de propriii copii dar şi de către comunitate, drept nişte părinţi degradaţi. De-asta există părinţi pe lume, să-şi ajute copiii, aceasta e menirea lor până-n ultima clipă, aşa se crede.
Dar poate că în perpetuarea acestei idei o mare parte din vină revine chiar celor care sunt direct implicaţi în procesul de educaţie, părinţii. Ei îşi cresc copiii astfel, învăţându-i că li se cuvine totul, că ei au prioritate întotdeauna. Adevărat, dar poate că spre bătrâneţe, când familiile copiilor lor sunt deja formate, plecate din casa părintească, poate că bătrânii aceştia au nevoie şi ei de puţină căldură sufletească, de o floare, un cadou. Poate că ar trebui, cu puţinii lor bani puşi deoparte, să plece în excursia pe care au amânat-o toată viaţa, şi nu să-şi împrumute copiii pentru a-şi schimba mobila din casă – termen fals, căci de cele mai multe ori împrumutul devine dar.
Într-adevăr, vremurile sunt grele, tinerii nu o duc deloc uşor, se ştie cât de dificil e pentru o familie tânără să-şi facă un rost, dar asta nu înseamnă să-i storci pe părinţii bătrâni de ultima vlagă, de ultimul leu. Sprijin la bătrâneţe nu înseamnă neapărat să-ţi întreţii părinţii ci, de multe ori, să nu atentezi la pensia lor. Să nu întinzi mâna spre ei, chiar dacă sunt părinţii tăi şi crezi că sunt obligaţi să te ajute. O vor face, dar nu e deloc normal să se întâmple astfel. A fi părintelui tău sprijin la bătrâneţe nu trebuie să însemne să-l sprijini ca să-i bagi mâna în buzunar după bani. Ci să-i fi aproape, să-l ajuţi cu o vorbă bună, să nu-l copleşeşti cu problemele tale, să-i zâmbeşti, să-i telefonezi, să-i faci tu piaţa, şi nu invers. Nu e foarte greu şi nici nu e nevoie de foarte mult pentru a-i arăta că-i eşti alături. Pentru a-i fi sprijin la bătrâneţe.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Comentarii