marți, iunie 24, 2008

De ce nu vreau să emigrez

Dintr-o mulţime de motive. Pentru că în altă ţară, cu reguli stricte, unde, sub semnul amenzilor, aş şti clar ce e permis şi ce nu, aş risca să trăiesc o sută de ani, or, nu vreau să fiu o povară pentru copiii mei. Restul de neuroni care mi-a mai rămas s-ar putea dubla graţie lipsei traumatismelor sociale şi nu doresc să-mi vină pofta de a fi studentă la 60 de ani.

N-aş mai fi martoră indirectă acum, dar directă peste vreo câţiva ani, când fiică-mea va fi clasa a opta, la reformele din învăţământ care încurajează şpaga pentru note mari de intrare la liceu. Şi unde ar mai auzi copilul meu, la şcoală: „Sunteţi nişte proşti! Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!”? Deşi, fără părtinire, ei chiar nu sunt nişte proşti, în comparaţie cu occidentalii, au numai nişte programe şcolare încărcate. N-aţi văzut câţi olimpici avem la matematică?Şi mie-mi place matematica, totuşi, mai am de învăţat, şi unde în altă parte dacă nu aici, de la pensionarii care scad întreţinerea la bloc, plata telefonului, a medicamentelor şi a pâinii dintr-o pensie de 4 milioane, ies pe minus întotdeauna dar îşi strâng la CEC bani de înmormântare, deşi mort lăsat în drum nu s-a văzut nicăieri. Dacă aş emigra, nu aş mai asista, în fiecare 3 ianuarie, la spectacolul grotesc şi absurd de manifestare a mentalităţii de turmă, relicvă comunistă, când nu pot intra în sediul poştei din cauza cozii formate de aceiaşi pensionari care vor să-şi plătească impozitul pe casă, „să scape”, deşi până pe 30 martie nimeni nu-i penalizează.

Nu vreau să emigrez şi pentru că nu-mi place să plătesc amenzi, la noi poliţiştii sunt şi ei părinţi, se înduioşează la povestea cu copilul pe care o repet de câte ori trec pe galben. Nu ca insensibilii ăia din America pe care-i vezi prin filme, ce te mai şi ţintuiesc de capotă dacă îndrăzneşti să ridici privirea spre ei.

Nu vreau să emigrez pentru că aş risca să mă plictisesc pe şosea, până la serviciu, mergând într-o coloană ordonată, cică puţină adrenalină face bine, deşi puţină câte puţină şi iar puţină se adună de-o congestie cerebrală, mai ales când plouă şi e blocaj în intersecţie (apropo, unde s-ar mai bloca oamenii ca proştii, când semafoarele funcţionează, poliţistul îi dirijează?) sau când vreun şmecher se vâră de pe şinele tramvaiului direct în faţa coloanei.

Nu vreau să emigrez pentru că nu vreau să dau concurs pentru a ocupa vreun post când se poate şi cu strategia PCR: Pile, Cunoştinţe, Relaţii. Cu cât sunt mai nepregătită pentru o funcţie cu atât am mai multe şanse de a o ocupa, se poate întâmpla nici să nu candidez şi să obţin postul.

Şi mă întreb ce aş face eu dincolo, ar trebui să-mi cumpăr radio, pe când aici ascult gratis manele de la vecinul din blocul alăturat. M-aş trezi dimineaţa şi peisajul din faţa blocului ar fi acelaşi, plictisitor, cu gazon tăiat şi flori, pe când aici totul e în transformare: într-o zi se asfaltează, apoi sapă cei de la Apa Nova pe mijlocul drumului, după o săptămână, două, vin şi astupă, pe trei sferturi, şanţul, apoi cei de la Administraţia Drumurilor vin şi ei şi scot bordurile, pun altele la loc după o lună, între timp mă duc în concediu şi dau de semnele lăsate pe poduri de colegii lor de la Administraţie, nu, pe colegii lor nu-i văd, nu sunt, nu mai sunt, doar semafoarele care strâng şiruri de maşini, c-aşa vor muşchii nu ştiu cui.

Ce-aş face eu cu minutele în plus pe care le-aş câştiga la metrou - cel puţin 15 minute pe zi, căci la ei metroul vine la două minute, la noi, la zece minute – n-aş mai avea când citi ziarul sau când să-mi fac, pe peron, plimbarea care mă ţine în formă. Ce m-aş face şi în metrou, aş crede că mi-a pierit mirosul şi m-aş speria, căci eu am nasul antrenat – de acolo vine iz de usturoi, de dincolo de picioare nespălate iar de la vânzătorul ambulant de ziare, toată transpiraţia lumii.

Nu doresc să plec în altă ţară pentru că mi-e teamă de singurătate, aici toată lumea e prietenoasă şi dornică să te ajute, nu e moment în care vreo vecină să nu mă întrebe unde plec şi ce am cumpărat de la magazin, or, dincolo fiecare se uită drept înainte, spre uşa lui, ce plictiseală, ce oameni, domnule! n-au pic de căldură în suflet şi mai şi pun mâna pe telefon şi sună la poliţie când aud scandal în casa ta, nu-ţi respectă deloc intimitatea!

Nu vreau să emigrez pentru că....dar lista rămâne deschisă, căci, nu-i aşa? cine vrea să citească un roman pe tema asta?

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

3 comentarii:

simona spunea...

hahahaha

am ris cu pofta!

Carmen Muşat Coman spunea...

iti da mana, ai?

simona spunea...

Ma bucur sa ma aflu din nou printre cititorii tai fideli. Imi savuram cafeau si nu m-am putut abtine sa nu rad. E foarte frumos articolul si ce-i drept asta e pitorescul din viata romanilor. Asa e, nici eu nu as emigra. Bine zis, bravo...pup