luni, iunie 16, 2008

Suflet nevinovat

A crezut întodeauna în oameni, judecându-i după propria persoană, iar când a fost pălmuită a întors şi celălalt obraz, convinsă fiind că Dumnezeu va opri mâna celui care loveşte. Nu s-a întâmplat însă aşa decât de puţine ori, ea însă, în ciuda dovezilor clare că Dumnezeu a uitat-o sau o nedreptăţeşte, a fost sigură că acesta este alături de ea mereu.

Dumnezeu însă avea, de multe ori, altă treabă şi o lăsa să rătăcească singură pe dumurile vieţii. Câteodată îi mai arunca o privire, din înaltul norului, şi-i mai dădea câte un indiciu, s-o ajute să iasă din labirint. Nu pentru multă vreme, căci Livia se pomenea iarăşi pe drumuri înfundate. Totuşi, nu l-a hulit niciodată pe Creator ba, din contră, i-a adus mulţumiri aproape în fiecare zi. De-asta a şi avut probleme înainte de 1989, fiindcă prea trecea pragul bisericii în timp ce tovarăşii ei de muncă dezbăteau indicaţiile preţioase ale conducătorului pământean. Au criticat-o cât au criticat-o, apoi, văzând că nu prea au ce-i face în afară de excluderea din partid şi de la prime, au lăsat-o în pace, catalogând-o drept uşor „plecată de acasă“. La propriu i-a plecat însă bărbatul, într-o zi de mai, chiar înainte de ziua de naştere a fiului lor, Costel. Sătul să tot împartă masa, casa şi patul cu Dumnezeu – „prea multe posturi, femeie, prea multe posturi!“ concluzionase el - şi-a luat lumea în cap, mai bine zis, o fată tânără de braţ şi au plecat pe un şantier în Constanţa, lăsându-şi nevasta în plata Domnului.

Livia a primit palma aceasta cu seninătate, convinsă fiind că aşa a fost vrerea lui Dumnezeu. Nu l-a jelit, nu s-a rugat de el să se întoarcă, l-a lăsat să plece fără nici un reproş, ba chiar i-a împachetat frumos lucrurile într-o valiză şi i-a pus-o lângă uşă. Nu se cădea să plece cu mâna goală, ca un cerşetor, după şapte ani de căsnicie. N-a mai venit nimeni după valiză, semn că Dumnezeu nu-i transmisese bărbatului dezertor gândurile ei. Totuşi, valiza a avut şi ea rolul ei în viaţa Liviei, fiindcă timp de trei ani i-a tot spus lui Costel că tata a plecat în străinătate şi, uite, o să-i trimită cât de curând şi alte bagaje, semn că tatăl lui va mai sta o vreme acolo pentru a câştiga bani ca să trăiască mai bine. Costel se pare că şi-a crezut mama, asta până în ziua în care a venit bătut de la şcoală: se încăierase cu cel care-l anunţase că tatăl lui i-a părăsit.

Poate că acela a fost momentul în care l-a pierdut pe Costel. În acea zi când i-a zis că aşa a fost vrerea lui Dumnezeu, să rămână numai ei doi. Costel a avut atunci o răbufnire de ură, acuzând-o, cu mintea lui de copil de zece ani, că îl iubeşte mai mult pe Dumnezeu decât pe tatăl lui şi că de aceea au rămas ei singuri. Poate că Liviei i-ar fi trebuit mai mult tact, mai multă răbdare. N-a avut, n-a ştiut să aibă şi nici nu şi-a dat seama că fiul ei se înstrăinează cu fiecare zi. Că începe să capete gesturile, privirile celui pe care ea se ferea să-l numească altfel decât „cel cu coarne“. Nici când au chemat-o la şcoală, ca să-i spună că-l vor exmatricula din cauza absenţelor, nici când l-au dus la centrul de reeducare pentru că furase dintr-un magazin, Livia n-a crezut că fiul ei s-a schimbat, că a devenit altul. S-a rugat lui Dumnezeu în continuare, a dat acatiste peste acatiste pentru ca sufletele celor care i-au nedreptăţit băiatul să fie iertate. Iar în ziua în care Costel s-a întors acasă în hainele de armată, declarând că nu se mai întoarce nici mort în garnizoană, Livia a fost sigură că oamenii aceia îmbrăcaţi în uniformă i-au făcut vreun mare rău de l-au determinat să dezerteze.

Anii de arest ai lui Costel ea i-a petrecut tot în rugăciuni şi aprins lumânări în biserică, la fel şi anii următori de închisoare pentru furt cu violenţă. Nu i-a înţeles niciodată zâmbetul batjocoritor, în colţul gurii, când ea venea cu pachete la vorbitor şi-l liniştea, spunându-i că aşa a fost vrerea lui Dumnezeu. Nu s-a revoltat nici când acesta i-a interzis să-l mai viziteze, sătul de prea des invocatul nume al Celui de Sus. A continuat să vină la închisoare, în zilele de vizită, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, sigură fiind că Dumnezeu îi va deschide uşa spre sufletul fiului său. Dar Dumnezeu se uita în altă parte şi nu şi-a mai întors privirea spre ea, lăsând-o pentru veşnicie la poarta închisorii.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

9 comentarii:

Dan spunea...

Rugaciuniel si invocarea lui Dumnezeu, de fapt "asa e voie Lui" nu aduc nimic (bun).
E si asta o forma de autism, nu?!
O femeie simpla, cu frica lui Dumnezeu, dar incapabila sa actioneze. Un fel de meditatie interioara, non-actiune dusa la extrem.
Unde a gresit femeia, cand?
A lasa un copil prada strazii, in timp ce tu umbli prin Biserica inseamna ca nu ai inteles nimic din credinta.
Daca Dumnezeu ne-ar fi vrut astfel, ne facea legume, nu oameni.
Nu credinta femeii e de blamat, sau, si mai rau, DUmnezeu cel tacut care se uita in alta parte.
De blamat e femeia care si-a gasit altceva de facut in timp ce barbatul ei se instraina de ea, in timp ce copilul devenea adolescent si avea nevoie de un parinte responsabil, nu de o maica stareta rupta de lume.
Aceasta femeie si-a gasit o scuza pentru atitudinea ei. Rugaciuni si eterna scuza: asa e vrerea lui Dumnezeu.
A gresit profund si probabil va parasi aceasta lume fiind convinsa ca ea nu e vinovata cu nimic.
Daca nu noi, atunci cine?
Daca nu acum, atunci cand?

Carmen Muşat Coman spunea...

Sunt atatea forme de instrainare, de autism, cum spui, aceasta fiind una dintre ele - bigotismul. In timp ce Dumnezeu nu ne priveste, ne-a uitat de mult si ne-a lasat sa ne omoram intre noi.
E mai usor sa spui ca asa a vurt Dumnezeu in loc sa fii alturi de cei care au nevoie de tine si sa-i sustii, sa lupti pentra viata.

simona spunea...

Mda, nu e asa. Un barbat poate sa plece oricum dupa una mai tinara sau sa plece pur si simplu pentru ca e prea greu. Sint o multime de femei bigote pe lumea asta, si sint convinsa ca foarte multe sint maritate. Iar cind a luat-o nu era bigota?! N-a ales-o el?

Iar cine are baiat, adica mamele de baieti stiu foarte bine ca un baiat fara tata are foarte putine sanse. Tatal unui baiat nu poate fi inlocuit de catre mama. Baietii sint baieti. Daca as fi mama singura cu baiat, sint convinsa ca fi-miu ar deveni un drogat, ori mai rau. Peste citiva ani va fi mai inalt decit mine, si va dori sa faca ce vrea el, testoreronul care o sa-i zburde prin cap nu o sa aiba echivalent in mine. O femeie nu poate face fata unui adolescent. Unui barbat matur, mai hai.

:)

Sorry, dar nu are dreptate Dan. Cred ca nu e casatorit si nu are copii. E doar teorie ce spune el.

Carmen Muşat Coman spunea...

Ha, ma distreaza ca dintr-o situatia particulara trecem la generalitati.

E doar o poveste, fir-ar a naibii de poveste, si poate fi minciuna cap coada sau adevar cap coada.

Dan spunea...

Dan e casatorit si are si un copil. Nu e baiat, dar e un copil :-)
Adevarul e ca autoarea acestei 'povesti' pare sa-mi fi dat dreptate...
Simona, esti pesimista rau de tot: cum poti fi sigura ca, fiind singura si avand de crescut un baiat, acesta va ajunge drogat... sau mai rau?!
Cred ca e ceva in neregula daca ceea ce spui e si ceea ce simti/crezi.
Fii mai optimista, te rog. mai increzatoare in fortele tale.
Si lasa bigotismul altora... mai saraci cu duhul.

simona spunea...

Mda, pai de-aia ai postat-o aici, ca oamenii s-o comenteze, nu?! :) Nu vezi, un barbat are perspectiva ca "femeia nu a fost in stare sa-si tina barbatul acasa" (hai sa fim seriosi, de ce femeia e mereu de vina?! pentru o relatie e nevoie de 2), si tot ea e de vina ca fi-su e golan. Unde e tatal in educatia lui fi-su?! De la Freud incoace, mama e vinovata de toate.

E o perspectiva macho.

hahaha

N-am rezistat sa nu comentez.

Carmen Muşat Coman spunea...

Da, corect, daca am postat-o inseamna ca e de comentat, scuze.

Dar n-am generalizat ca femeia e vinovata de toate. Era doar un caz particular.La fel de bine putea fi un barbat care sa "nu-si fi putut tine nevasta acasa", dar a fost o femeie. Printre altele,eu chiar sunt de partea femeilor si in articole am tot militat pentru egalitatea de sanse.

Dar ma bucur ca am dat nastere unei polemici pornind de la povestirea asta

Dan spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Carmen Muşat Coman spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.