Pantofarul şi negustorul

Profesoarei mele, Amita Bhose

traducere din bengali


A fost odată un pantofar bătrân. Cât era ziua de lungă, el cânta. Era o fire veselă şi boala nu-i dăduse târcoale niciodată. Mânca mereu cu poftă şi zilele îi erau senine, n-avea nici un motiv de supărare.

Casa lui se afla lângă cea a unui negustor foarte bogat. Acesta avea atât de mulţi bani că nu ştia ce să mai cumpere cu ei. Avea o casă mare, cu mulţi servitori dar era mereu nefericit, încruntat şi nu era iubit de nimeni. În plus, îl mai şi supăra câte ceva, ba spatele, ba inima.

Cum casa pantofarului era lângă a lui, în fiecare zi îl auzea pe acesta cântând şi-şi zicea în sinea lui: „Omul ăsta e atât de sărac dar tot timpul cântă, e fericit. Eu am atâtea bogăţii şi n-am o clipă de bucurie. Să mai şi cânt? Nici vorbă!”

Se întreba cum de se puteau întâmpla toate acestea. La un moment dat chiar a vrut să angajeze un profesor, pe mulţi bani, doar-doar o învăţa şi el să cânte şi să fie fericit. Dar dorinţa lui cea mare era să afle chiar de la pantofar secretul fericirii. Nu avea însă curaj să-l întrebe aşa ceva.

Până la urmă şi-a luat inima-n dinţi şi, într-o dimineaţă, s-a dus la casa pantofarului, l-a salutat şi apoi l-a întrebat:
- Hei, prietene pantofar, cânţi mereu cu veselie, înseamnă că-ţi merge bine. Cât câştigi într-un an?

Pantofarul îl pofti să ia loc pe scaun apoi răspunse:
- Ei, domnule, n-am ţinut socoteală chiar deloc câştigului meu. Uneori n-am nimic de lucru, nici măcar un pantof de reparat, şi trăiesc în sărăcie lucie, nu am ce să mănânc, nici cu ce să mă îmbrac. De aceea, la ce să ţin socoteală dacă nu am la ce? Doar în unele zile mai câştig câte ceva.

Negustorul zise:
- Bine, atunci. Dar într-o zi cam cât munceşti, poţi să-mi spui?
Pantofarul răspunse:
- Cât muncesc n-aş putea spune. Când am de lucru apoi timpul se scurtează şi trece foarte repede.

Cuvintele simple ale pantofarului i-au plăcut foarte mult negustorului. De aceea, desfăcu punga cu bani de la cingătoare şi zise:
- Am o rugăminte. Uite, am să-ţi dau aceşti bani. Te-aş ruga să-i păstrezi pentru zile negre, să ai la nevoie. O să-ţi prindă bine atunci, o să vezi.

Pantofarul fu foarte bucuros. În viaţa lui nu mai văzuse atâta bănet. Luă banii şi-i ascunse în fundul curţii, într-o groapă, apoi o acoperi bine cu pământ. Banii erau astfel la adăpost, pentru când o avea un necaz şi o avea nevoie de ei.

Dar încet, încet a început să-l cuprindă îngrijorarea. În timpul zilei era bine. Când venea însă noaptea îl încolţeau gândurile negre: „Dacă vine vreun hoţ şi-mi fură banii?”.

Ca să fie sigur că nu-i ia nimeni, construi un gard înalt, ca să nu poată sări nimeni în curtea lui şi să-l jefuiască: „Să îndrăznească acum cineva să mai vină să-mi ia banii!”. Dar gardul înalt nu l-a liniştit prea mult.

Pe zi ce trecea se temea tot mai mult de hoţi şi era din ce în ce mai preocupat de asta. Nu mai cânta deloc, nu mai avea poftă de mâncare şi începu să-l supere şi inima. Era atât de nefericit din cauza grijii banilor că devenise de nerecunoscut. Nu mai semăna deloc cu pantofarul cel vesel şi senin.

Într-o dimineaţă însă, după ce se perpelise toată noaptea de grija banilor şi verificase de câteva ori dacă sunt la locul lor, îi trecu prin minte un gând pe care-l şi puse repede în aplicare. Se duse în fundul curţii, dezgropă punga cu bani apoi o luă la fugă până la casa negustorului.

Trezit din somn, negustorul privi mirat la pantofarul care îi întinse punga cu bani:
- Ştii ce? zise pantofarul. Ia-ţi blestemaţii ăştia de bani înapoi. Eu n-am nevoie decât de cântec ca să fiu fericit şi mulţumit.

Şi din acea zi în curtea pantofarului răsună din nou cântecul.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.