Savantul Asilakhan

traducere din bengali
profesoarei mele, AMITA BHOSE

La curtea regelui erau mulţi oameni bine răsplătiţi. Însă dintre aceştia, doar doi, trei munceau, iar ceilalţi leneveau, luând bani degeaba. Printre cei din urmă se afla şi un aşa-zis savant, pe nume Asilakhan. Numele lui înseamnă „cunoscător de săbii”.

Într-o zi se prezentase la rege şi-i spusese că ştie să aprecieze valoarea săbiilor (adică poate cunoaşte defectele şi calităţile acestor arme). Iar regele, auzind acest lucru, îi spusese:
- O, foarte bine, vei rămâne la curtea mea şi vei verifica însemnele de pe toate săbiile din regat.
Şi din acea zi savantul rămase la curtea regală şi fu foarte bine răsplătit. Munca lui era de a examina săbiile în fiecare zi. Făcea acest lucru şi apoi dădea verdictul:
- Sabia asta e bună, sabia asta nu e bună!

Foarte dificilă treabă, nu-i aşa? Cum lua sabia în mână, o mirosea şi se pronunţa pe loc. Dar, de regulă judecata lui era foarte simplă. Când i se aducea sabia şi i se înmâna, atunci el, în timp ce o mirosea, vedea semnul de pe ea. Fiindcă aceia care făceau săbiile desenau un semn pe ele. De aceea, cum vedea semnul, aşa-zisul savant ştia imediat de cine este făcută. Şi cum proceda?

Când vedea săbiile celor care-i făceau pe plac, care-i făceau cadouri scumpe şi-l invitau la masă, atunci le lua, le scutura, le pipăia şi spunea:
- Excelentă sabie! Foarte bună sabie!
Iar săbiile celor care, dimpotrivă, nu-i ofereau nici daruri şi nici nu-l respectau, oricât de bune ar fi fost erau socotite proaste. Cum îi cădeau în mână le mirosea puţin, strâmbând din nas, şi spunea, ridicându-se de pe scaun:
- Nu-i bună deloc! Nu-i bună deloc! De parcă nu-i sabie, de parcă e seceră!

Astfel, oricât de bun ar fi fost meşterul, oricât de bine lucrată ar fi fost sabia, din cauza judecăţii nedrepte a savantului nu dădeai doi bani pe ea.

La curtea regelui se afla şi un mare meşter. El, sărmanul, făcea săbii foarte bune dar mereu domnul judecător spunea:
- Fugi de-aici! Ce, asta e sabie?!

Toate săbiile îi erau respinse. După ce s-a întâmplat aşa de mai multe ori, până la urmă meşterul s-a supărat foc. Într-o zi, ce credeţi că făcu? Pregăti o sabie, o unse bine cu boia, apoi se duse la savantul Asilakhan şi i-o prezentă zâmbind. Acesta, cu mult dispreţ, îl întrebă:
- Ei, ce-ai mai făcut? Arată-mi!

Spunând aceste cuvinte, începu s-o miroasă, ducând-o la nas. Dar boiaua de pe sabie îi pătrunse în nări, făcându-l să strănute.
- Hapciu! făcu el, iar vârful sabiei – pac! îi tăie nasul în două.
Se stârni multă vâlvă.
- Aduceţi apă! Chemaţi medicul! strigau curtenii, agitaţi.
Numai că ia-l pe savant de unde nu-i, căci, profitând de învălmăşeală, se făcuse nevăzut repede, repede.

Savantul Asilakhan era acum în mare bucluc. Nasul îl durea şi, cum ieşea din casă, oamenii îl necăjeau, strigând după el:
- Savantul cu nas tăiat! Savantul cu nas tăiat!

Săracul de el, la curtea regelui nu putea merge aşa, nu-şi putea face meseria. Cum îl vedea, lumea îl şi întreba, vorbind pe nas:
- Ei, ia spune, sabia asta cum a fost?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.