Dezertoarea

Îşi şterge nasul cu mâneca, timp în care s-a oprit din alergat, după care îşi reia urmărirea, încercând să recupereze avansul obţinut de celălalt prin întreruperea sa. Gestul nu scapă mamei care, de pe bancă, îl strigă pe nume, imperativ şi mustrător totodată. Băieţelul însă o ignoră, poate că nici măcar nu a auzit-o.

Mama se simte puţin jenată, se vede clar şi, scoţând câteva şerveţele din geantă, se ridică în picioare şi-l strigă iarăşi, cu un ton puţin mai enervat decât cu câteva clipe în urmă. Pe drumul până la bancă băieţelul repetă însă gestul nepoliticos, ceea ce face ca obrajii mamei să se îmbujoreze. După ce îndeasă în buzunarul copilului câteva şerveţele şi-l trimite iarăşi la joacă, mama se întoarce spre interlocutoare şi-i spune, ca o scuză:

- Doamnă, nu ştiu ce să mai fac, nu-i învaţă nimic la grădiniţa aia! Să-l vedeţi cum mănâncă! Parcă e un purcel!

Se plânge că nici măcar nu se şterge la gură, nu spune „mulţumesc pentru masă“, se ridică de pe scaun înainte să fi terminat toată lumea, vorbeşte cu gura plină.

- Nu-i educă deloc la grădiniţă, parcă l-aş duce la orfelinat!, spune ea cu năduf.

Şi altele sunt nemulţumirile, legate de informaţiile primite:

- M-a făcut de râs acum vreo câteva zile, când am mers la nişte prieteni de familie. N-a ştiut decât o poezie, că atât au învăţat la grădiniţă!

Copilul ei nu ştie să numere decât până la 50, nu cunoaşte nici măcar numele Capitalei ţării, darămite pe al altor state! E foarte nemulţumită de prestaţia educatoarelor şi se întreabă dacă nu cumva ar fi bine să schimbe grădiniţa, de la anul.

- Dumneavoastră ce ziceţi? îi cere ea brusc părerea femeii care se nimerise să-i fie alături în acea după-amiază de sâmbătă.

Necunoscuta însă îi răspunde printr-o altă întrebare:

- De ce nu încercaţi să recuperaţi dumneavoastră, să lucraţi mai mult cu el acasă?

Mama sare în sus ca arsă, afirmând că nu are timp, când îl ia, la ora 17,30-18, e târziu, trebuie apoi să facă mâncare, să pregătească hainele pentru a doua zi, să spele. Noroc cu televizorul, cu cablul, că îi pune băieţelului desene animate şi nici nu mai ştie că e în casă, o lasă să-şi facă treaba. Dar chiar dacă i-ar mai rămâne timp, ceea ce nu se întâmplă, atunci care ar mai fi rolul grădiniţei? Nu de-asta îl duce acolo, ca să fie educat şi să înveţe? Nu pentru asta sunt plătite educatoarele? Să-şi facă profesia cum trebuie, că şi ea şi-o face pe-a ei!

În faţa unei asemenea avalanşe de argumente, vecina de bancă a amuţit. Câteva secunde mai târziu, se scuză şi plecă, invocând o întâlnire, deşi n-avea nici una. Dar nu mai putuse suporta lamentările acelei femei, dezertoare de la o meserie veche de când a apărut omul pe pământ: meseria de părinte. Iniţial, a vrut să-i spună că grădiniţa nu suplineşte părintele, că educaţia, informaţiile primite acolo trebuie să fie completate acasă, în orice moment, că responsabilitatea pentru educaţie revine, în primul rând, părinţilor, că nu degeaba a rămas valabilă zicala cu cei şapte ani de-acasă. De-acasă, nu de la grădiniţă, nici de pe stradă. A vrut să-i spună toate astea, dar şi-a dat seama că ar fi inutil, imposibil ca acea mamă să nu le mai fi auzit deja, să nu le ştie.

Ar fi fost inutil. Şi totul e inutil, atâta timp cât oamenii aruncă vina pe alţii pentru neştiinţa şi proasta creştere ale copiilor lor, nevrând să înţeleagă că principala răspundere le revine lor. Nici educatoarei, nici bunicii, nici femeii plătite pe post de supraveghetoare.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.