Mesagerii libertăţii, captivi în Parcul Obor

Trecătorii îi ignoră, nici măcar nu se uită la cele două porumbare cocoţate pe patru stâlpi din lemn şi împrejmuite cu gard de sârmă cu o portiţă cu lacăt. Lacătul îţi dă de înţeles că nu e permis oricui să intre în spaţiul porumbarului şi să schimbe apa, să pună mâncare porumbeilor captivi. Cine e cel care deţine cheia? N-aş putea spune, probabil cineva de la spaţii verzi sau cum s-o mai numi acum. Acel cineva a primit cheia şi totodată sarcina de a îngriji porumbeii închişi în cele două porumbare din Parcul Obor, cel din faţa sediului Primăriei sectorului 2. Cu ani în urmă, ţi-era groază să treci prin parc, spre „comediile” care ocupau locul sediului de-acum, „comedii” spre care copilul te trăgea de mână, hipnotizat de „gărgăriţele” care se roteau şi de avioanele care îl ridicau spre un cer totdeauna prea înalt pentru siguranţa lui. Se plimba însă cu bicicleta nestingherit pe aleile inegale ale parcului şi lumea era a lui. Acum e interzis să calci pe gazonul tuns la milimetru, nu mai poţi juca fotbal pe iarbă iar gardienii te întorc din drum de la intrarea în parc, dacă eşti pe bicicletă. E însă un spaţiu destinat fotbalului sau baschetului, împrejmuit şi el cu un gard înalt, să nu sară mingea peste, dar spaţiul e ocupat de regulă de adolescenţi spre tinereţe, destul de agresivi în limbaj şi în gesturi.
Revenind la porumbei, mă întreb ce se întâmplă dacă acel cineva care are cheia nu vine la serviciu. Dacă are pe drum un accident, Doamne, fereşte sau se îmbată şi uită ce are de făcut. Sau pierde cheia. S-au văzut lucruri şi mai grave, darămite să pierzi o cheie.

Revenind la porumbei, mă mai întreb cine Dumnezeu s-a gândit să îngrădească libertatea unor porumbei, să-i închidă într-un porumbar (bine, două) şi să arunce cheia, căci asta a făcut prin izolarea lor. Nu-i poţi vedea că sunt prea departe de alee, nu poţi ajunge nici la ei, căci ar însemna să încalci anunţul pus chiar pe gard – Nu călcaţi pe iarbă – şi să rişti şi vreo amendă sau o muştruluială din partea gardienilor. Pe lângă cruzimea gestului – de a-i închide într-un porumbar – mai constat şi gratuitatea lui, căci cui foloseşte?

Revenind la porumbei, e prima dată când văd astfel de păsări captive. Când eram copil, podul era plin de ei, veneau şi plecau, gângureau, se găinăţau, îşi scuturau penele, se iubeau. Cişmigiul e plin de porumbei, Piaţa Rosseti la fel, Parcul Carol, pieţetele încep să fie cucerite de aceste păsări libere şi oamenii se distrează oferindu-le fărâmituri, cu gesturi tandre, calde, ca nu cumva să-i sperie şi aceştia să-şi ia zborul. Lumea e plină de porumbei liberi. Sunt o încântare pentru privire şi suflet.

Porumbeii din porumbarele parcului Obor însă sunt apatici, fără viaţă. Or mai şti să zboare? Nimeni nu se poate bucura de frumuseţea zborului lor, nimeni nu se poate apropia de ei cu mâna întinsă, nimeni nu le poate vorbi măcar. E un sacrificiu inutil, un gest inutil şi crud. Cineva, nu ştiu cine, s-a gândit să facă două porumbare, ca dădeau bine în peisaj. Un peisaj la linie, totul e curat, flori peste tot – în duminica votării era şi o căruţă cu un aranjament floral superb în faţa Primăriei (era căruţa de sărbătoare, de luat ochii, căci a dispărut după aceea) – curăţenie, bunicii îşi plimbă nepoţii şi deapănă amintiri, e linişte, poţi juca şah, ai şi scaune şi mese şi mici pavilioane pentru aceasta. Parcul e de nerecunoscut şi se vede mâna de gospodar. Dar e ca o vitrină, nu-ţi vine să alergi, nu-ţi vine să te joci, parcă e totul aseptizat, simţi privirea gardienilor asupra ta, rea, iscoditoare: „Ia să văd, ai călcat un pic pe gazon?”

Porumbeii din parcul Obor sunt închişi, probabil, pentru a nu face mizerie pe alei. Eu altă explicaţie nu am, poate altcineva are. Porumbeii din parcul Obor ar aduna oamenii pe alei, copiii ar chiui de bucurie şi ar murdări aleile cu fărâmiturile lor de pâine, de biscuiţi şi napolitane. Oamenii s-ar strânge în jurul acestor păsări, ar comunica, s-ar cunoaşte, ar lega prietenii or aşa ceva nu trebuie să se întâmple. Aleea trebuie să rămână curată, fără găinaţ şi fărâme de pâine, dar şi fără zâmbetul oamenilor. Locul lor e pe bancă, să se uite la florile multicolore şi nicidecum să se bucure de gesturile mărunte ale vieţii, iar locul porumbeilor, în mintea nu ştiu cui, e în colivia aurită din mijlocul gazonului. Şi oare de ce cred că dacă porumbeii ar trebui să aleagă între siguranţa captivă a porumbarului şi libertatea de a zbura ar alege să se aşeze, după un zbor spre înalt, în palma unui copil?


Notă: Prima fotografie este realizată în Parcul Obor. Celelalte, nu.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acorul autoarei.