duminică, iunie 24, 2012

Ce te legeni... Sau Amita Bhose si Eminescu


Cu cateva zile inainte de 15 iunie dadeam intalnire iubitorilor poeziei lui Eminescu in Cismigiu. Din capat de tara, iata, un alt roman asternea pe hartie gandurile sale referitoare la Amita Bhose si Eminescu. Ii multumesc pentru dragostea si sensibilitatea de care da dovada aici, facand portretul lui Didi, Amita Bhose. Doamna Laura Popa este din Arad. Maine, Eminescu si India, Dialogurile cu Amita Bhose si poeziile lui Tagore - Soarele din prima zi - vor porni spre domnia sa. Mie mi-a facut o mare bucurie. Vorbeste despre Didi cu caldura, ca si cum ar fi cunoscut-o. Si, de fapt, aceasta este recunostinta suprema a unui om care si-a pus tot sufletul, spiritul in palmele Romaniei: cand ceilalti oameni ii recunosc valoarea.

 Ce te legeni...  Sau  Amita Bhose si Eminescu
Laura Popa, Arad


Despre Amita Bhose nu stiusem prea multe  pana de curand. Mai exact, cam in anul 1990, imediat dupa Revolutie, pe cand  rafturile librariei „Eminescu” din Timisoara incepeau sa se scuture de toata maculatura ideologica si sa imbrace straie cu adevarat literare, dadusem peste un volum de poezii de Eminescu, in limba franceza. Curioasa din fire, poate si pentru ca era unicul volum intr-o alta limba decat cea romana pe care il intalnisem pana atunci in libraria in cauza...dar si pentru ca franceza era limba pe care imi dorisem sa o pot studia in facultate, am rasfoit volumul. Avea un „Cuvant Inainte” scris de traducatorul sau francez (Nu-mi amintesc numele acestuia) si care facea referire la modul in care spiritul eminescian gaseste rezonanta si in alte culturi – aici am dat pentru prima data peste numele Amitei Bhose, care era citata de traducatorul francez in genul acesta: „Nu am cautat sa traduc cuvant cu cuvant poemele lui Eminescu, ci am cautat sa redau spiritul sau in limba mea materna”. Poate si pentru ca fusesem nevoita sa renunt la pasiunea pentru literatura si sa ma indrept catre un domeniu de studiu mai potrivit situatiei mele, si pentru ca in cei 3 ani de cand traiam singura in Timisoara, ca studenta, facusem un obicei din a-mi crea propria biblioteca, cautand, vanand chiar titlurile cele mai pretioase pe care le puteam gasi in librarii, citind cat puteam atat proza, cat si poezii, teatru sau chiar studii literare, felul in care acea Amita Bhose exprimase esenta intelegerii lui Eminescu mi-a confirmat convingerea ca o poezie splendida ramane splendida in orice limba atunci cand are sansa de a fi redata, tradusa, de un suflet pur si aflat pe aceeasi lungime de unda cu autorul sau.
Anii au trecut, pe parcursul lor am devenit eu insami traducator mai mult sau mai putin literar, si marturisesc ca principiul exprimat de Amita Bhose, asa cum il citisem in volumul acela de poezii in limba franceza, mi-a ramas intiparit in minte si in inima: tradu ceea ce citesti in asa fel incat spiritul operei sa fie perceput intocmai intentiei autorului, pentru ca doar asa vei avea succes si ii vei ajuta pe oameni sa cunoasca frumosul.
Tot de-a lungul acestor ani, am avut sansa de a cunoaste o particica din ce inseamna India, spiritul sau si gandirea indiana. Am avut sansa sa imi fie aratate valorile spirituale ale Indiei, si astfel sa inteleg cat de asemanatoare sunt, sa inteleg de ce Eminescu era atat de atras de mitologia indiana. Si, mai mult decat orice, am avut sansa de a cunoaste opera lui Rabindranath Tagore.
Cautand traduceri in limba romana ale lui Tagore iata, am intalnit din nou numele Amitei Bhose. Si am aflat ca liantul intre poezia romanului Eminescu si cea a indianului Tagore, poarta numele si spiritul unic al acestei doamne care a fost Amita Bhose. Am aflat despre felul in care domnia sa a ajuns sa cunoasca poezia eminesciana, indragostindu-se iremediabil de Eminescu dupa ce a a citit „Ce te legeni...” A iubit atat de mult poezia lui Eminescu incat cunostea mai bine decat multi dintre noi, romanii, sentimentele care razbateau din  aceasta. A vrut, si a reusit, sa il duca pe Eminescu in India, prin volumul de poezii tradus in bengali: Eminescu – Kavita, facand astfel ca marele nostru poet national sa fie adoptat pentru totdeauna de catre indieni.
Dar mai mult decat orice, ceea ce m-a impresionat in destinul Amitei  Bhose, ca si in destinul lui Eminescu, a fost dragostea pentru Romania, pentru spiritul poporului roman. O dragoste la care nu au renuntat nici unul dintre cei doi, in ciuda tuturor piedicilor si umilintelor peste care au trebuit sa treaca. Nici Eminescu, si nici Amita Bhose nu detineau alte avantaje sociale decat propria lor gandire, propriul lor spirit si dragostea pentru frumos si pentru tot ce inseamna Romania. Atat Eminescu, cat si Amita Bhose se regasesc in Toma Nour, in Dionis, sunt ceea ce Eminescu a numit „geniu pustiu”. Au stiut sa isi transforme suferintele in frumusete, in arta. Au stiut sa isi ascunda durerea provocata de societate sub dulceata cuvantului pus pe hartie, si si-au gasit sprijinul in natura si in oamenii simpli din jurul lor. Dar mai presus de orice, au stiut sa mearga inainte, sa munceasca pentru a face lumea un loc mai frumos, si pentru  a deschide inimile si mintile celor din jur, facand posibil ca oamenii sa aiba sansa de a cunoaste valorile artei, ale literaturii, de a intelege ei insisi acestea.
Versurile lui Eminescu, care au atins sufletul Amitei, sunt atat de potrivite destinului acestor doi frati de spirit. Ambii au trait pentru  frumos si ambii au avut mereu treaz in inima dorul si speranta pentru o primavara perpetua a spiritului, in care poezia sa nu-si piarda nicicand valoarea in viata omului, pentru ca atat timp cat lasam poezia sa aiba un loc in viata noastra inseamna ca pastram deschisa fereastra sufletului nostru pentru soarele sperantei ce va rasari din nou.

Niciun comentariu: