Ei mor. Noi nu trăim.

L-am văzut pe Gheorghe Jijie pentru prima și ultima dată la Teatrul de pe Lipscani, la premiera piesei Testament - scenariul și regia Fineta Grigorescu, membră a Companiei de Teatru Passe-Partout Dan Puric. Domnul Dan Puric i-a înmânat Premiul pentru demnitate românească al Fundației Aiud. Un bătrân înalt, slab, senin, cu umor. A urcat greu pe scenă, dar drept. Așa cum a stat, desigur, în închisorile în care a fost aruncat în 1948 pentru că „a uneltit împotriva regimului”. Domnul Dan Puric l-a ajutat să urce și să coboare pe scenă și rețin gestul domnului Jijie spre trofeu, un trofeu greu și la propriu. Deși nu l-ar fi putut ține în mâinile slăbite de viața celor 93 de ani eu cred că forța neamului l-ar fi făcut puternic fizic. Depinde, desigur, cine îți înmânează un premiu, ce reprezintă el. Și acesta nu era o formalitate, rapid bifată de vreun funcționăraș. Era un gest de pioșenie, de respect, de mulțumire. De aceea a și acceptat premiul Gheorghe Jijie, de aceea i s-a și oferit.

Ca Gheorghe Jijie vor fi fost mulți, cu siguranță. Cine să-i mai cinstească și, mai ales, cine să-i mai știe acum? Românii sunt învățați să se închine în fața banului și să nu mai aibă nici un Dumnezeu, să nu mai respecte valorile morale, să-și respingă părinții și trecutul. Steagul României este confiscat de un paznic tâmpit la un târg de carte dar poți intra fără probleme dacă ești în izmene cu steagul SUA imprimat.

Ei, martirii, mor. Ca Gheorghe Jijie. Iar noi, cei în viață, nu trăim.