vineri, iunie 08, 2012

Cum s-a făcut de-am ajuns la Bookfest 2012. Cu coșul cu proverbe.

Zilele 4-5

Că am sau nu apă, că am sau nu sandvișuri mi-e cam egal, la un târg de carte. Dar nu plec la drum fără coșulețul din bambus al lui Didi - da, cel pe care-l vedeți și în fotografia din timpul piesei de teatru Dragostea încurcă, dragostea descurcă, a lui Tagore, piesă jucată în 1981 de către studenții lui Didi. Coșulețul cu înțelepciune gratis. Cu proverbe.
- V-am văzut și la Vama Veche cu proverbe, mi-a zis o doamnă la vreo 70 de ani, blondă, tunsă scurt.
- Da, dar eram în costum de baie atunci.
Și am râs. Am râs că m-a amuzat că o doamnă de 70 de ani alege Vama pentru vacanță. Și doamna a râs, dar pentru că a citit proverbul. Așa fac oamenii - râd după ce citesc proverbul pe care-l trag din coșulețul întins spre ei. Tinerii sunt cei mai îndrăzneți. Ei se apropie de coș și iau un proverb - că doar scrie pe el - Înțelepciune gratis - și dacă e pus pe stand. Cei mai în vârstă sunt mai reticenți. Adevărat, lor li s-a tot spus că li se dă ceva când de fapt și s-a tot luat ceva până când au ajuns bătrâni. Uneori, câte un bărbat ia din coșuleț două proverbe și întinde unul partenerei. E posibil să fie un semn de posesiune, de dominare deși n-aș băga mâna-n foc. Copiii sunt cei mai drăguți. Se reped ca la bomboane. Unii bărbați sunt de-a dreptul enervanți când fac un gest scurt cu mâna, a respingere:
- Eu n-am nevoie, am destulă înțelepciune.
La început tăceam, acum nu mai tac:
- Tocmai cei care spun că au destulă au nevoie, așa că luați, e gratis.
 Dar cel mai mult și mai mult mă enervează cei care trec și se uită cu coada ochiului și ignoră coșulețul întins spre ei. Se fac că nu-l văd.
Unii își aduc aminte de proverbe, că au mai tras și la alte târguri și mărturisesc că le păstrează în portofel, ba mi-au și arătat. Le iau ca pe niște mesaje personale de care să țină cont.
E bine, îmi zic. Să umplem lumea de înțelepciune.
O să spuneți că oamenii au aceeași reacție la târguri. Ei, bine, nu-i deloc așa. La Gaudeamus parcă erau toți împușcați, grăbiți, furioși, nici nu se opreau să ia proverbe. La Bookfest oamenii erau liniștiți, veniți clar pentru o zi printre cărți. Erau senini și după ce trăgeau un proverb și-l citeau deveneau și mai senini.
- Vedeți ce puțin îi trebuie unui om ca să fie fericit? le spuneam eu.
 Iar cele trei caise care  au poposit în coșuleț m-au înseninat și mai mult. Erau din partea unui domn cunoscut anul trecut la Gaudeamus.


Ultimele două zile de Bookfest au fost aglomerate. Weekend. Lume multă. Multă. Cu sacoșe pline de cărți. Oare le citesc pe toate? m-am trezit întrebându-mă. Poate. Sper să fie așa. Oamenii vin în valuri și pleacă tot așa. Sunt minute întregi când la standul meu nu vine nimeni - în timp ce vizavi, la standul cu manuale în limbi străine e buluc de lume. Parcă am fi două lumi diferite, de fapt și suntem. Eu sunt cu Didi, cu Eminescu, ei sunt cu drumurile pe care și le pregătesc în străinătate pentru o viață mai bună. Mai bună? Și aici cine rămâne? Și Didi care a făcut drumul invers, din India în România? Mă uit la portretul ei, pe perete. Pare senină, împăcată.


Mulți, din ce în ce mai mulți îi știu povestea. Dragostea ei necondiționată pentru România.  Din când în când mai apare însă și câte o ciudată - acum doar una, însoțită de fiu-sau care îi tot dădea coate crezând că eu nu văd - și care credea că profesor înseamnă îndrumător în yoga, meditație, draci. Pentru ea profesor asta însemna. Tot nedumerită a plecat - adică nu vă învăța nimic, nici o metodă de respirație? Cum să-i explic că Didi ne-a învățat să respirăm românește, să-l apreciem pe Eminescu, Tagore, că ne-a învățat limba zeilor, sanscrita și limba lui Tagore, bengali? Apropo de limba zeilor, sanscrita, m-am mirat de numărul mare al celor ce au cumpărat cele două volume ale Manualului de sanscrită.


Și m-am mai mirat că o doamnă a cumpărat Cratița și Copilul. Cumpărase Fata bătrână din librărie, i-a plăcut cum scriu și acum, că văzuse și alte cărți le luase și pe acestea.
- Dar nici nu le-ați deschis, de unde știți că vă vor plăcea?
- N-au cum să nu-mi placă.
În timpul acesta, două doamne, auzind discuția, au și pus mâna pe cărți și s-au așezat la rând, la autograf.
Ei, drăcie, mi-am zis. Ce înseamnă să ai marketing. uite așa se vând cărțile. Mai că-mi venea s-o rog pe doamna să treacă din cinci în cinci minute și să repetăm scena.


Cele două zile au trecut repede. Cu oameni cunoscuți atunci, cu alții recunoscuți. O surpriză plăcută a fost venirea lui Andrei Bădin - a cărui activitate o știam de pe facebook -  la stand, împreună cu mama lui. Cu sfială dar și cu un zâmbet senin mă învita la lansarea cărții lui și mi-o oferea deja cu autograf. Cartea lui - Noi am început să construim România altfel! Și da, am fost la eveniment, pe 7 iunie și da, ei chiar construiesc România. Altfel.

 Cer iertare celor cu care nu am prea putut sta de vorbă pentru că eram deja în vorbă. N-am făcut-o cu intenție. Totodată îmi cer iertare dacă oi fi spus ceva nepotrivit. Am avut parte de oameni buni, sufletiști. Mi-ați fost alături, cu o vorbă bună, cu încurajări, cu un zâmbet. Maria Grapini și Dan Puric au venit la lansările cărților lui Didi din prietenie și sunt onorată de prietenia lor. Sunt oameni pe care-i respect pentru ceea ce fac, pentru modelul lor de demnitate. Le mulțumesc și vă mulțumesc.


Eu nu știu ceilalți ce simțeau dar eu, când dădeam jos afișele de pe pereții standului, deja simțeam cum crește dorul în mine. Dorul de carte, de târg de carte.


A doua zi am revenit în pavilion, spre a preda cadrul de acces în parcare. Și m-a cuprins rușinea. Era ca pe stadion. Standurile fuseseră dezmembrate și cu cât mai mare fusese editura cu atât mai mare era mizeria lăsată în urmă. Exact ca pe stadion, doar că aici nu erau sticle de bere ci hârtii, multe hârtii. Am avut un gust amar.


Să ne vedem cu bine la anul!







Niciun comentariu: