Umbre în singurătate

         

Umbra se lungea şi se chircea pe zidul văruit, urmându-şi întocmai stăpâna în mişcări: se opintea puţin, lucru absolut inutil şi caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiş printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea aşa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o. Şi poate că dacă ar fi avut glas şi-ar fi exprimat indignarea faţă de nerecunoştinţa bătrânei pe care o însoţise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălţarea prin gesturi neînţelese.

din volumul Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână.