Relații strâmbe



din Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul

Dacă vrei să ai imaginea clară a relației copii-părinți, nu trebuie decât să te duci într-un spațiu de joacă dintr-un parc, să te așezi pe o bancă, asistând la discuțiile dintre cele două generații.

În primul rând, vei observa lipsa de politețe a copiilor. „Te rog“  și „mulțumesc“ sunt cuvinte care se aud foarte rar, de cele mai multe ori fiind înlocuite cu imperativele „dă-mi“ și „na“. Nu vei auzi vreun părinte corectându-și copilul ci executând cu docilitate cererile. „Vreau“, „fă-mi“ sunt cuvintele de ordine. Iar criticile la adresa părinților îți vor răsuna în urechi multă vreme, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva meseria de părinte nu e pe cale de dispariție, fiindcă reacția adulților e nulă. „Ai zis că iei rachete de tenis, se rățoiește o fetiță la mama ei. Ce, astea sunt rachete de tenis? Ia uite cum arată?!“. Fetița flutură racheta scumpă prin fața mamei care dă din umeri. „Ia uite ce strâmbă e!“, continuă fetița. Mama, în continuare, nu are nici o reacție.

Ceva mai departe, vei asista la o scenă de șantaj: „Dă-i fetiței jucăria înapoi, că vrea să plece“, spune o femeie unui băiețel de vreo șase ani. E calmă și are mâna întinsă spre copil. Acesta însă ascunde jucăria la spate: „I-o dau numai dacă-mi iei alta de-acolo“, zice el hotărât și arată cu capul spre taraba cu jucării a unui vânzător. Mama încuviințează, apoi își ia copilul de mână și îi cumpără jucăria dorită. Fără să-l dojenească pentru gestul făcut, fără să i se pară nimic anormal în comportamentul acestuia.

Într-un alt colț al spațiului de joacă, lângă o bancă, o fetiță începe să plângă. „Nu vreau acasă: ești proastă și rea! Vreau să mai stau“. Mama insistă să plece. „Nu, nu înțelegi că vreau să mai stau? De ce ești rea și proastă?“. „Bine, mai stăm“, e de acord mama. Simplu, cu calm, ca și cum fetița ar fi rugat-o frumos.

Lângă tobogan, un băiețel ia pietre de jos și le aruncă în ceilalți copii. O dată, de două ori, de nenumărate ori. Nu intervine nimeni, părintele sau bunicul acestuia parcă e absent. Un singur adult îl dojenește, explicându-i că-i poate răni pe ceilalți. „Ce-ai, dom’ne, cu copilul, se joacă și el!“, îl auzi atunci pe bunicul băiețelului. Încurajat, acesta continuă să arunce cu pietre.

Lângă o altă bancă vei vedea o bătrână întinzând sticla cu apă a nepoțelului ei unei femei cu doi copii. Aceștia își vor trece unul altuia sticla, bând din ea, ștergându-se la gură cu podul palmei, după care femeia mulțumește bătrânei pentru amabilitatea de a-i fi oferit apă. Nu are nici cele mai elementare noțiuni de igienă și, cu siguranță, nici copiii ei nu vor avea de unde să le învețe.

Nu sunt incidente izolate: astfel de scene poți vedea oriunde, oricând: pe stradă, în parc, la școală, acasă. Obrăznicia, purtările urâte nu numai că nu sunt sancționate dar par a fi încurajate. Din prea multă dragoste, prea mult răsfăț – „Unul am, îi ofer tot ce am eu mai bun“ –, ignoranță (vezi paragraful cu sticla cu apă), copiii noștri vor ajunge exact contrariul a ceea ce dorim: prost crescuți, egoiști, răi. Deși, dacă te uiți în jur, dacă vezi și comportamentul adulților, ai mari dubii în ceea ce privește dorințele și speranțele acestora.


Comentarii

Postări populare