A doua şansă

O privea dormind – avea somnul unui înger, uşor - şi suspină. De-acum înainte nu va mai trece peste fruntea înaltă nici un nor, nici un coşmar nu va mai întrerupe odihna minţii ce încă se mai furişa spre joacă. Fiindcă era acolo, prezentă, spre a o apăra, a-i fi scut, pentru ca istoria să nu se repete, pentru ca viaţa fetei ei să nu cunoască umilinţa, suferinţa. Ştia însă că până la urmă va trebui să facă acel gest care-i garanta izbânda definitivă, dar încerca să-l amâne cât mai mult posibil, deşi clipele câştigate alături de ea puteau fi socotite pierdute din alt punct de vedere.

Irina, fata ei, se născuse din suferinţă, umilinţă, în urmă cu 12 ani. Se întorcea acasă din tura a doua şi, ca de obicei, trecea prin parcul întunecat, la fel de întunecat ca oraşul, înecat în noapte. Nu era nici ţipenie pe aleile pe care le cunoştea ca-n palmă, dar nu-i era teamă, se împlineau doi ani de când traversa acest loc fără nici un incident. Nu s-a speriat nici când, apărut cine ştie de unde, un individ i-a cerut un foc, clătinându-se şi duhnind a băutură ieftină. Răspunsul se pare că nu a fost pe placul necunoscutului şi nici al celor trei care-l însoţeau. Până să-şi dea seama ce se întâmplă, s-a trezit imobilizată, cu mâna la gură, târâtă în tufişuri şi batjocorită. A doua zi dimineaţă, a găsit-o un trecător şi a anunţat poliţia. Nu-şi amintea mare lucru din acea noapte, decât multă durere şi un chip, luminat pentru o clipă de flacăra unui chibrit. Lumina îi arătase o faţă tânără, brunetă, pe care o ştia de undeva. Când îşi aminti, mult mai târziu, după ore de întrebări ale miliţiei, ca şi cum ea ar fi fost vinovată pentru ce i se întâmplase, a scos un ţipăt. Maiorul o privi cu interes, dându-şi seama că are o pistă. Până la identificarea celor patru a mai fost doar un pas: erau toţi strungari în secţia cealaltă, şi-l răzbunaseră pe unul dintre ei, a cărui invitaţie la film o refuzase Veronica.

N-a stat pe gânduri o clipă Veronica, cei patru trebuia pedepsiţi, aruncaţi în închisoare, pentru a nu mai putea pângări pe nimeni, nici măcar cu privirea. Nu meritau altceva, îi distruseseră viaţa, visurile. Nu se mai putea imagina, ca până deunăzi, îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, dansând fericită împreună cu cel ales, lăsându-se dezbrăcată de rochia imaculată, dăruindu-se, pentru prima oară, celui pe care-l iubea. Asemenea visuri nu mai putea avea niciodată. Pentru visurile sale frânte şi pentru durerea ce răsărise în viaţa ei, cei patru trebuia să plătească. Nu se putea altfel. Numai că părinţii ei hotărâră altfel. Banul e ochiul dracului, se spune. Unul dintre făptaşi avea părinţi sus puşi, în poziţii sociale de invidiat. După vizita secretarului de partid, tatăl Veronicăi deveni, dintr-o dată, mediator al situaţiei. Poate că ar fi mai bine să îngroape trecutul, era el de părere. Au greşit, băieţii, era adevărat, dar important era că regretau, îşi dădeau seama că greşiseră şi voiau să se îndrepte, să le se dea ocazia s-o facă. Erau băieţi buni, la urma urmei, călcaseră şi ei strâmb, acuma nu trebuia să li se strice tot viitorul din cauza acestui incident. „Dar viitorul meu?“ spusese cu voce pierită Veronica, simţind trădarea părintelui său. Tatăl continuase însă netulburat, spunând că unul dintre cei patru se oferise s-o ia de nevastă, ceilalţi aveau să-i ajute să-şi facă un rost, şi părinţii lor aveau să contribuie cu câte ceva substanţial, doar erau tineri şi aveau nevoie de multe, nu-i aşa?

Nu s-a putut opune la nesfârşit. A obosit, era singură împotriva celorlalţi, până şi mama ei trecuse în tabăra cealaltă, sfătuind-o să accepte, o să vadă că dracul nu era aşa de negru, cine ştie, poate că avea noroc până la urmă, nu puteai judeca un om numai după o faptă, trebuia să-i acorzi o a doua şansă. „ O a doua şansă să ce?… “ a vrut să strige Veronica, dar nu avea cui, nu avea cine s-o asculte, erau prea ocupaţi cu calcule, planuri. Într-un final, din silă, lehamite, conştientă că nu va avea niciodată un aliat, a acceptat să-şi retragă plângerea şi să se mărite cu unul dintre violatorii săi.

Ori de câte ori avea s-o atingă Radu, mai târziu, de-a lungul anilor, ea avea să retrăiască acea noapte de la hotarul dintre paradis şi iad. Închidea ochii şi încerca să se ducă departe, cât mai departe, să fie absentă, dar nu reuşea aproape niciodată să depăşească pragul dormitorului. Irina, fiica ei, se născuse ca rod al acelei nopţi blestemate, n-a vrut să ştie niciodată care dintre cei patru o procrease, ce importanţă mai avea acum, oricum toţi patru erau nişte nemernici, uneori se întreba dacă nu cumva părinţii ei îi întrecuseră în nemernicie, vânzând-o ca pe un animal, pentru un post mai bun şi câţiva arginţi. Imediat după Revoluţie – Irina avea câteva luni - a crezut că şi-a câştigat şi ea dreptul la libertate, şi a plecat de-acasă la o prietenă, dar secretarul de partid devenise acum membru important în noul partid şi a avut aceeaşi putere de convingere şi asupra celor care o puteau ajuta şi iar a fost readusă în casa fortăreaţă. Poate că i-ar fi trebuit atunci mai mult curaj, poate că s-a lăsat prea uşor intimidată, învinsă. Dar oricum pierduse bătălia, era debusolată, singură, cu un copil în braţe, fără acoperiş deasupra capului. A acceptat încă o dată umilinţa, concentrându-se asupra Irinei, încercând să-i ofere dragostea, educaţia pe care ea nu le primise. Aceasta crescuse frumos, ignorând modul în care venise pe lume – de fapt, puţini îşi mai aminteau sau voiau să-şi mai amintească. Radu părea s-o iubească pe Irina, copleşind-o cu daruri, acceptând-o ca fiică. În rest, venea acasă doar pentru a se schimba, a mânca şi a dormi, transformând-o pe Veronica într-o menajeră.

Părea a se fi resemnat, Veronica, până în noaptea în care Irina a început să ţipe în somn, să se apere cu mâinile şi să strige: „ Nu, tati, nu, te rog“. A crezut că a fost un vis urât, dar noaptea următoare coşmarul a revenit, la fel şi în celelalte. A încercat să discute cu Irina, să afle ce se întâmplase, dacă se întâmplase ceva, aşa cum bănuia, dar Irina nu voise să scoată o vorbă, se închisese în spatele unui zid de muţenie. Abia după o perioadă a ieşit puţin din muţenie, povestind mamei cum tatăl său voise să-i facă rău.

Nu-i spusese nimic lui Radu. „Vise urâte“, atâta doar, şi acesta se liniştise. Veronica însă n-o mai lăsă pe Irina o clipă singură cu tatăl ei, până când a pus totul la punct. Ştia că gestul ei avea s-o îndepărteze pentru ani buni de Irina, dar era singura soluţie. Trebuia să fi făcut asta încă de atunci, de prima oară. Dinte pentru dinte. Şi-apoi, mai avea o speranţă. Poate că planul ei era perfect, poate că nu reuşeau s-o depisteze, poate că înscenarea sinuciderii avea să-i convingă pe poliţişti.

Peste câteva zile, Veronica avea să descopere cadavrul soţului ei, la ora 8, 30 dimineaţa, după ce-şi condusese fiica la şcoală. Dormise împreună cu ea, fiindcă visa urât de la o vreme, şi nu auzise nici un zgomot din camera vecină. Radu luase un tub de somnifere, cu o sticlă de votcă, şi când îl găsise Veronica fusese prea târziu pentru a mai fi salvat. Colonelul care venise la faţa locului o privise lung pe soţia mortului, de parcă-şi amintea de ea de undeva, iar aceasta, la rându-i, recunoscu în bărbatul cărunt de-acum pe maiorul ambiţios din urmă cu 13 ani, care-i luase declaraţia. Privirile lor se susţinură o clipă, recunoscându-se, după care colonelul redeveni rigid, distant, înregistrând datele furnizate de martoră. În raportul său, câteva săptămâni mai târziu, avea să scrie, cu o complicitate nemărturisită niciodată: sinucidere, dând astfel o a doua şansă acelei femei.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Comentarii

Anonim a spus…
sper din toata inima ca povestea aceasta e rodul imaginatiei dvs.
saraca Veronica....
Carmen Musat Coman a spus…
Bineinteles ca e rodul imaginatiei - Alex Smart - mai ales sfarsitul care face dreptate. Numai ca pe vremea lui Ceausescu exista aceasta lege - daca un violator lua de nevasta pe cea violata nu mai era condamnat. Au fost cazuri de viol incheiat cu casatorie. Veronici au existat.

Postări populare