Moartea vecinului meu, artistul liric
Vecinul meu a murit. Cum ar spune bunica, ne ia moartea primprejur, căci anul trecut s-a mai stins un bărbat de pe palierul blocului unde locuim. Al doilea vecin a făcut tot infarct, dar spre deosebire de primul, nu avea familie. Era artist liric, la pensie.
L-au adus acasă într-o pătură, la 9 noaptea, de la scara cealaltă, unde s-a întâmplat să-i bage în bucluc pe nişte oameni cumsecade la care mersese în vizită. L-au adus acasă înfăşurat în pătură, cărat pe scări, până la etajul patru, aşa cum cari un televizor stricat. Asta, bineînţeles, după ce a fost chemată Salvarea, asistentul medical a constatat decesul şi a eliberat o adeverinţă pentru medicul de familie. Aşa e procedura, pentru rudele care vor/trebuie să-l îngroape pe artistul liric. L-au cărat în pătură, vecinii, flancaţi de administrator şi de asistentul medical şi n-a ieşit nimeni pe paliere, dar vizoarele uşilor s-au acoperit cu ochi curioşi.
Administratorul a descuiat uşa şi artistul liric a dispărut în apartamentul său cu două camere. L-au aşezat pe pat, apoi au încuiat uşa şi au plecat acasă, spre a împărtăşi şi celorlalţi membri ai familiilor lor mirarea şi sentimentul de deşertăciune a vieţii, „azi eşti, mâine nu mai eşti”. Au plecat la familiile lor, dar artistul liric a rămas singur în ultima lui noapte în apartamentul său cu două camere.
Dimineaţa, câteva lumânări ardeau, tăcute şi umile, la uşa lui, unicul semn că moartea se instalase dincolo de lemnul aproape şubred - „Am rămas numai eu pe palier cu uşă din lemn, poate că ar trebui s-o schimb şi eu, să-mi pun dintr-asta metalică, dar ce să-mi ia hoţii dacă vin?”, mi-aduc eu aminte că mi-a zis cândva, cu un zâmbet trist, lângă lift, singurul loc de semi-socializare a locatarilor.
Lângă clanţă, prins în uşă, un carton anunţa că la apartamentul X era cheia. Pentru rude. Cineva le sunase, bineînţeles, dar nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu dacă au fost anunţate de cu seara. Pentru a mai crede în oameni, sper din tot sufletul ca rudele artistului liric să locuiască în provincie sau să nu fi răspuns la telefon decât în zori.
Dimineaţa, în timp ce lumânările ardeau în faţa uşii, am vorbit cu o vecină despre întâmplare. M-am gândit că fiind uşă-n uşă, ştie mai multe. Într-adevăr, ştia, dar nu înţelegea nu moartea subită şi tot ce a decurs după aceea, ci nu înţelegea de ce administratorul a sunat la uşa ei, la 10 noaptea, cu rugămintea de a răspunde, de se va întâmpla ca vreo persoană să se intereseze de cheia de la apartamentul artistului liric. „Cum au putut să-mi facă mie aşa ceva? Să mă sune la ora aceea? N-am dormit toată noaptea!”, mi s-a căinat ea, indignată.
Am privit-o rece, prea rece, cred, căci a schimbat vorba: „Am aprins şi eu nişte lumânări, acu’, dimineaţa. Ce era să fac? Că a fost un om tare ciudat, singuratic, nu a fost însurat, lui nu i-a deschis nimeni uşa, el nu avea pe nimeni, de-atâtea ori i-am zis, că ne ştim de zeci de ani: „Nu e bine să fii singur”, dar ţi-ai găsit! El era cu cântecul, asta era familia lui!”
Am aprins şi eu o lumânare, în faţa uşii. Dincolo de ea, se afla artistul liric, care nu va mai face niciodată vocalize şi nu va mai rosti niciodată, lângă lift, politicos şi ţinând uşa, să intru prima: „Sărut mânuşiţele! Şi domnişoara? (referire la fetiţa mea) Mai cântă la cor?”. Întotdeauna aceeaşi întrebare, întotdeauna acelaşi răspuns care-l mulţumea şi-l făcea să zâmbească. Apoi, în tăcere, ascultam amândoi huruitul liftului, până la parter.
Vecinul meu, artistul liric, a murit. Era un singuratic. Fără familie. Căci familia lui a fost cântecul. A fost cărat pe scări, într-o pătură, ca un televizor stricat, pus în pat şi încuiat pe dinăuntru. În ultima lui noapte în apartamentul cu două camere, eu cred însă că n-a fost singur. S-a întâlnit cu familia lui: artiştii.
Notă: Nici un articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.
L-au adus acasă într-o pătură, la 9 noaptea, de la scara cealaltă, unde s-a întâmplat să-i bage în bucluc pe nişte oameni cumsecade la care mersese în vizită. L-au adus acasă înfăşurat în pătură, cărat pe scări, până la etajul patru, aşa cum cari un televizor stricat. Asta, bineînţeles, după ce a fost chemată Salvarea, asistentul medical a constatat decesul şi a eliberat o adeverinţă pentru medicul de familie. Aşa e procedura, pentru rudele care vor/trebuie să-l îngroape pe artistul liric. L-au cărat în pătură, vecinii, flancaţi de administrator şi de asistentul medical şi n-a ieşit nimeni pe paliere, dar vizoarele uşilor s-au acoperit cu ochi curioşi.
Administratorul a descuiat uşa şi artistul liric a dispărut în apartamentul său cu două camere. L-au aşezat pe pat, apoi au încuiat uşa şi au plecat acasă, spre a împărtăşi şi celorlalţi membri ai familiilor lor mirarea şi sentimentul de deşertăciune a vieţii, „azi eşti, mâine nu mai eşti”. Au plecat la familiile lor, dar artistul liric a rămas singur în ultima lui noapte în apartamentul său cu două camere.
Dimineaţa, câteva lumânări ardeau, tăcute şi umile, la uşa lui, unicul semn că moartea se instalase dincolo de lemnul aproape şubred - „Am rămas numai eu pe palier cu uşă din lemn, poate că ar trebui s-o schimb şi eu, să-mi pun dintr-asta metalică, dar ce să-mi ia hoţii dacă vin?”, mi-aduc eu aminte că mi-a zis cândva, cu un zâmbet trist, lângă lift, singurul loc de semi-socializare a locatarilor.
Lângă clanţă, prins în uşă, un carton anunţa că la apartamentul X era cheia. Pentru rude. Cineva le sunase, bineînţeles, dar nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu dacă au fost anunţate de cu seara. Pentru a mai crede în oameni, sper din tot sufletul ca rudele artistului liric să locuiască în provincie sau să nu fi răspuns la telefon decât în zori.
Dimineaţa, în timp ce lumânările ardeau în faţa uşii, am vorbit cu o vecină despre întâmplare. M-am gândit că fiind uşă-n uşă, ştie mai multe. Într-adevăr, ştia, dar nu înţelegea nu moartea subită şi tot ce a decurs după aceea, ci nu înţelegea de ce administratorul a sunat la uşa ei, la 10 noaptea, cu rugămintea de a răspunde, de se va întâmpla ca vreo persoană să se intereseze de cheia de la apartamentul artistului liric. „Cum au putut să-mi facă mie aşa ceva? Să mă sune la ora aceea? N-am dormit toată noaptea!”, mi s-a căinat ea, indignată.
Am privit-o rece, prea rece, cred, căci a schimbat vorba: „Am aprins şi eu nişte lumânări, acu’, dimineaţa. Ce era să fac? Că a fost un om tare ciudat, singuratic, nu a fost însurat, lui nu i-a deschis nimeni uşa, el nu avea pe nimeni, de-atâtea ori i-am zis, că ne ştim de zeci de ani: „Nu e bine să fii singur”, dar ţi-ai găsit! El era cu cântecul, asta era familia lui!”
Am aprins şi eu o lumânare, în faţa uşii. Dincolo de ea, se afla artistul liric, care nu va mai face niciodată vocalize şi nu va mai rosti niciodată, lângă lift, politicos şi ţinând uşa, să intru prima: „Sărut mânuşiţele! Şi domnişoara? (referire la fetiţa mea) Mai cântă la cor?”. Întotdeauna aceeaşi întrebare, întotdeauna acelaşi răspuns care-l mulţumea şi-l făcea să zâmbească. Apoi, în tăcere, ascultam amândoi huruitul liftului, până la parter.
Vecinul meu, artistul liric, a murit. Era un singuratic. Fără familie. Căci familia lui a fost cântecul. A fost cărat pe scări, într-o pătură, ca un televizor stricat, pus în pat şi încuiat pe dinăuntru. În ultima lui noapte în apartamentul cu două camere, eu cred însă că n-a fost singur. S-a întâlnit cu familia lui: artiştii.
Notă: Nici un articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.
Comentarii
Cristina